Benutzer:Christian/Harald von England

Aus Orthpedia
Wechseln zu:Navigation, Suche

Englisch

King Harold II of England (ca. 1022 - October 14, 1066) was the last crowned Anglo-Saxon king of England. He was the son of Earl Godwin of Wessex, succeeded St. Edward the Confessor to the throne of England, but served as its king for less than a year, dying on the field of battle at Hastings in southern England in 1066, when England was invaded by William the Bastard ("the Conqueror"), Duke of Normandy. He ruled from January 5, 1066 to October 14, the day of his death. Though he has never been formally canonized, he is regarded by some Orthodox Christians as a passion-bearer or even martyr and as the last Orthodox king of England.

Datei:Harold.jpg
Harold II Godwinson of England
(Bayeux Tapestry)

Life

Early years

Harold's father was Godwin, the powerful Earl of Wessex. Godwin was himself a son to Wulfnoth Cild, Thane of Sussex, and had married twice. His first marriage was to Thyra Sveinsdóttir (994 - 1018), a daughter of Sweyn I who was king of Denmark, Norway, and England. His second wife was Gytha Thorkelsdóttir who was a granddaughter to the legendary Swedish viking Styrbjörn Starke and great-granddaughter to Harold Bluetooth, King of Denmark and Norway, father of Sweyn I. This second marriage resulted in the birth of two sons, Harold and Tostig Godwinson, and a sister, Edith of Wessex (1020 - 1075) who was Queen consort of St. Edward the Confessor.

Created Earl of East Anglia in 1045, Harold accompanied Godwin into exile in 1051 but helped him to regain his position a year later. When Godwin died in 1053, Harold succeeded him as Earl of Wessex (a province at that time covering the southernmost third of England). This made him the second most powerful figure in England after the king.

In 1058 Harold also became Earl of Hereford, and he replaced his late father as the focus of opposition to growing Norman influence in England under the restored Saxon monarchy (1042 - 1066) of Edward the Confessor, who had spent more than a quarter of a century in exile in Normandy.

He gained glory in a series of campaigns (1062 - 1063) against the ruler of Gwynedd, Gruffydd ap Llywelyn, who had conquered all of Wales; this conflict ended with Gruffydd's defeat (and death at the hands of his own troops) in 1063. About 1064, Harold married Edith, daughter of the Earl of Mercia, and former wife of Gruffydd ap Llywelyn. By Harold, Edith had two sons - possibly twins - named Harold and Ulf, both of whom survived into adulthood and probably ended their lives in exile. Harold also had several illegitimate children by his famous mistress (or wife, according to Danish law), Ealdgyth Swan-neck (or "Edith Swan-neck" or "Edith Swanneck").

1066

In 1065 Harold supported Northumbrian rebels against his brother Tostig who replaced him with Morcar. This strengthened his acceptability as Edward's successor, but fatally divided his own family, driving Tostig into alliance with King Harald Hardrada ("Hard Reign") of Norway.

Upon Edward the Confessor's death (January 5, 1066), Harold claimed that Edward had promised him the crown on his deathbed, and the Witenagemot (the assembly of the kingdom's leading notables) approved him for coronation as king, which took place the following day, January 6.

However, the country was invaded, by both Harald of Norway and William the Bastard, Duke of Normandy, who claimed that he had been promised the English crown by both Edward (probably in 1052) and Harold, who had been shipwrecked in Ponthieu, Normandy in 1064 or 1065. It was alleged that, on the latter occasion, William forced Harold to swear to support his claim to the throne, only revealing after the event that the box on which he had made his oath contained holy relics. After Harold's death, Normans were quick to point out that in accepting the crown of England, Harold had perjured himself of this oath.

Invading what is now Yorkshire in September, 1066, Harald Hardrada and Tostig defeated the English earls Edwin of Mercia and Morcar of Northumbria at the Battle of Fulford near York (September 20), but were in turn defeated and slain by Harold's army five days later at the Battle of Stamford Bridge (September 25).

Harold now forced his army to march 240 miles to intercept William, who had landed perhaps 7000 men in Sussex, southern England three days later on September 28. Harold established his army in hastily built earthworks near Hastings. The two armies clashed near Hastings on October 14, where after a hard fight Harold was killed and his forces routed. According to tradition, and as depicted in the Bayeux Tapestry, Harold was killed by an arrow in the eye. Whether he did, indeed, die in this manner (a death associated in the middle ages with perjurers), or was killed by the sword, will never be known. Harold's wife, Edith Swanneck, was called to identify the body, which she did by some private mark (the face being destroyed) known only to herself. Although one Norman account claims that Harold's body was buried in a grave overlooking the Saxon shore, it is more likely that he was buried in his church of Waltham Holy Cross in Essex.

After the Conquest, some of Harold's family fled to Kievan Rus', where his illegitimate daughter Gytha of Wessex married Vladimir Monomakh, Grand Duke of Kievan Rus', and is ancestor to dynasties of Galicia, Smolensk and Yaroslavl, whose scions include Modest Mussorgsky and Peter Kropotkin. Consequently, the Russian Orthodox Church allegedly recently recognized Harold as a martyr with October 14 as his feast day.

Legacy

A cult of hero worship rose around Harold and by the 12th century legend says that Harold had indeed survived the battle, had spent two years in Winchester after the battle recovering from his wounds, and then traveled to Germany where he spent years wandering as a pilgrim. As an old man he returned to England and lived as a hermit in a cave near Dover. As he lay dying, he confessed that although he went by the name of Christian, he had been born Harold Godwineson. Various versions of this story persisted throughout the Middle Ages, and have little claim to fact.

Literary interest in Harold revived in the 19th century with the play Harold by Alfred, Lord Tennyson (1876) and the novel Last of the Saxon Kings by Edward Bulwer-Lytton (1848). Rudyard Kipling wrote a story, The tree of justice (1910), describing how an old man who turns out to be Harold is brought before Henry I of England. E. A. Freeman wrote a serious history in History of the Norman Conquest of England (1870-1879) in which Harold is seen as a great English hero. By the 21st century Harold's reputation remains tied, as it has always been, with subjective views of the rightness or wrongness of the Norman conquest.

Saint Harold?

The Basis for Sainthood

The question of Harold's sanctity is a bit complex. History records that he led a moral life and was an honest and dutiful ruler for the English people. There probably is not, however, enough evidence of his personal sanctity based on the general conduct of his life in order for him to be numbered publicly among the saints.

Another question with regard to many western saints is the period in which they lived. That is, do they count as Orthodox saints of the old western Church based on living before the Great Schism? Regarding the British Isles, what is known about the state of the Church there at that time is that subsequent to the Norman Invasion in 1066, church life was radically altered. Native clergy were replaced, liturgical reform enacted, and a strong emphasis on papal church control was propagated. As such, it is probably safe to say that, prior to 1066, the church of the British Isles was Orthodox, and the Normans brought the effects of the Great Schism to British soil. As such, it is probably proper to regard Harold as having been an Orthodox Christian.

The principle question regarding Harold's sanctity is whether he died as a passion-bearer (one who faces his death in a Christ-like manner) or even a martyr at Hastings. The defense of England was certainly being undertaken for political and nationalistic reasons—Englishmen had no desire to be ruled over by a foreign king (having experienced it before), so they gladly followed their native monarch in defense of their homeland. Yet did they also die for their faith?

Papist Invaders versus Orthodox Christian Natives

Before he set out from Normandy, William had had a difficult time in getting his own Norman barons to follow him in his quest to gain the English crown. Most considered it suicide, if only because of the difficulty in making the crossing over the English Channel in the relatively primitive boats that they used. Thus, William had a problem in terms of gaining military assistance in his campaign. The solution to that problem was presented by one of his advisers, Lanfranc, a Lombard abbot and monastic teacher who had previously helped gain papal approval of William's uncanonical marriage to his wife, Matilda.

Lanfranc's solution (for which he was eventually awarded the position of Archbishop of Canterbury after the Conquest) came in the form of casting the invasion as a crusade to bring the English church into submission to the papacy. David Howarth, in his 1066 The Year of the Conquest, explains:

The invasion should not be seen as a merely secular conquest; its highest aim should be, or appear to be, the reformation of the English church. It should become a crusade, a holy war to bring back an errant church to Rome. Lanfranc himself, or the Norman church as a body, was willing to bring accusations against the church of England (p. 100).

Whether the English church was indeed errant can be debated. As with much of the Church at the time, corruption was certainly present, but that was by no means unique to England or therefore deserving of military invasion. Indeed, even considering how remote England's church was from Rome, it had for nearly 200 years collected and sent to Rome the offering known as Peter's Pence, and it had always encouraged pilgrimage to Rome by English Christians. As such, the church in England had been remarkably loyal to Rome. Howarth continues:

Perhaps its principal sin was merely to be different: much of its scholarship and all of its pastoral work were in English instead of Latin, and it was easy for other churchmen to suspect that schisms and heresies were hidden by such a barbarous language. But finally, whatever was said against it, the fact remained that the English then were a devoutly religious people and were satisfied on the whole that their church provided for their spiritual needs (ibid.).

Norman Conspiracy with the Pope

Despite the rather shaky grounds on which accusations of English ecclesiastical disloyalty were founded, this was the reason for the invasion which was submitted to the Pope. It was probably something of an afterthought for William's plan, and certainly neither William nor Lanfranc were in a position to judge the English church. Yet the excuse was precisely what the invaders—and the Pope—needed to further their cause, as Howarth says:

To William, it gave a chance of solving the problem of raising an army: he could promise land and booty to men who took part, but in a holy war the church could promise something more—salvation. To Lanfranc, it gave a chance to offer the Holy See an expansion of power it had been seeking in vain... Lanfranc could therefore ask for papal blessing of William's invasion and offer something in return: William's claim could be submitted to the judgement of the Pope. This would be the first time a pope had been asked to adjudicate a disputed royal succession, and would create a precedent of enormous importance to [Cardinal] Hildebrand... And the present Pope, as it happened, had once been [Lanfranc's] student at [the monastic college of] Bec (p. 101).

Hildebrand had previously been at the head of efforts to disentangle the election of popes from secular politics, thus bolstering the power and solidity of the papacy. (He was eventually elected pope himself, styled Pope Gregory VII, and is a saint in the Roman Catholic Church.) Such an opportunity as Lanfranc's proposal presented to increase the papacy's influence over secular politics could not be missed. Being the most skilful politician at the Vatican, he saw to it that a papal court was held in Rome ("without the slightest reference to the facts," says Howarth on p. 102) at which Harold was entirely unrepresented. As Howarth says:

It is not recorded whether he was invited to send an advocate, but it is very unlikely. To ride from Rome to Bosham [where Harold was in England] and back again to Rome suggests a month on the road, and nobody was prepared to waste as much time as that. If he had been invited, he and the witan would certainly have answered, quite correctly, that the choice of a King of England had nothing to do with the Pope (p. 102).

The court ruled against Harold, and the Pope

accepted that William's purpose was to reform the church, he sent his blessing on this holy endeavour, a papal banner to carry into battle, and a ring for William to wear on the expedition which contained a relic of St Peter himself. There was one condition: it was understood that William would hold England as a vassal of the Pope. William had not the least intention in the world of doing anything of the sort; but he accepted the ring and the banner and said nothing. And those, as things turned out, were the most powerful weapons he took to England (ibid.).

Harold Rex Interfectus Est: Harold's Defeat at Hastings

Datei:Harold dies.jpg
Harold Rex Interfectus Est
"King Harold is killed"
(Bayeux Tapestry)

After Harold had returned from his brilliant defeat of Harald of Norway in the north of England, he learned quickly of the Norman invasion. He'd been suspecting it for some time, but it fell hard on the heels of victory at Stamford Bridge that he would have to defend his country in the south, as well.

Upon his return to southern England, he soon received word from William's forces that he had been excommunicated by the Pope and that the Normans carried papal blessing to invade England. All evidence suggests that this news utterly demoralized King Harold. While he had been a powerful commander against the Norsemen, upon hearing news of the alleged excommunication, he declared, "May the Lord now decide between William and me" (Howarth, p. 164), and before going to battle, "the terrible rumour was starting to spread that the King was excommunicated and the same fate hung over any man who fought for him" (ibid., 165).

Records of how the battle actually went suggest that instead of the dynamic fighting force Harold had inspired just days before, the English mainly stood in one place and were slaughtered. Harold had been transformed by his betrayal by the Pope, and his defeat by William (which from a purely military standpoint was by no means assured) marked the end of the ecclesial distinctiveness of the English church and its subsequent capitulation to Rome under Norman rule. Lanfranc himself, as Archbishop of Canterbury, led the Latinization and Normanization of the English church, while William brutalized the English people.

Harold's Cultus

Although history's record of Harold's defeat can be interpreted to suggest that King Harold and his men died in defense of the Orthodox Christian faith, aside from the undocumented allegation that the Church of Russia has glorified him, there is no record of a cultus developing around Harold. This fact is not necessarily evidence against his place among the saints, especially since the Norman domination of the English church would have utterly squelched the liturgical veneration of the fallen Saxon king.

In our own day, however, some Orthodox Christians—especially those who venerate the saints of the British Isles—have begun to regard Harold as being truly a saint, that he and his men died defending their land from invasion by a foreign faith. Perhaps we may someday see a service written to him and popular veneration grow in the Orthodox Church, especially among English-speaking Orthodox Christians.

Sources

  • 1066 The Year of the Conquest (1977) by David Howarth (ISBN 0880290145)

External links

https://orthodoxwiki.org/Harold_of_England

Rumänisch

Regele Harold al II-lea al Angliei (ca. 1022 - 14 octombrie, 1066) a fost ultimul anglo-saxon încoronat ca rege al Angliei. El a fost fiul contelui (earl) Godwin de Wessex, succedându-i Sfântului Edward Mărturisitorul la tronul Angliei; a fost rege mai puţin de un an, deoarece a murit pe câmpul de luptă în bătălia de la Hastings (în sudul Angliei), în anul 1066, atunci când Anglia a fost invadată de William Bastardul, ("Cuceritorul"), Duce de Normandia. Harold a domnit efectiv din 5 ianuarie 1066 până la 14 octombrie al aceluiaşi an, ziua morţii sale. El este privit de mulţi creştini ortodocşi ca un purtător de chinuri sau chiar ca martir şi ca ultimul rege ortodox al Angliei.

Datei:Harold.jpg
Harold al II-lea Godwinson de Anglia
(Tapiseria din Bayeux)

Viaţa

Începutul vieţii

Tatăl lui Harold era Godwin, puternicul conte de Wessex. Godwin însuşi era fiul lui Wulfnoth Cild, thane (rang nobiliar saxon) de Sussex, şi a fost căsătorit de două ori. Prima dată s-a căsătorit cu Thyra Sveinsdóttir (994 - 1018), o fiică a lui Sweyn I care a fost regele Danemarcei, Norvegiei şi Angliei. Cea de a doua soţie a fost Gytha Thorkelsdóttir care era nepoata legendarului viking suedez Styrbjörn Starke şi stră-strănepoată a lui Harold Dinte Albastru, Rege al Danemarcei şi Suediei, tatăl lui Sweyn I. Din această a doua căsnicie au rezultat doi băieţi, Harold şi Tostig Godwinson, şi o fată, Edith de Wessex (1020 - 1075) care a fost Regina Consoartă a Sfântului Edward Mărturisitorul.

După ce a fost ridicat la rangul de Conte (Earl) al Angliei de Est în 1045, Harold l-a însoţit pe Godwin în exil în 1051 şi l-a ajutat să-şi recâştige poziţia un an mai târziu. Când Godwin a murit în 1053, Harold a preluat rangul de Conte de Wessex (la vremea aceea o provincie treimea cea mai sudică a Angliei). Acest lucru l-a făcut omul cel mai puternic din Anglia, după rege.

În plus, în 1058, Harold devine Conte de Hereford, şi îl înlocuieşte pe răposatul său tată în centrul opoziţiei la influenţa normandă în creştere în Anglia sub monarhia saxonă restaurată (1042 - 1066) a lui Edward Mărturisitorul, care petrecuse mai mult de un sfert de secol în exil în Normandia.

El s-a acoperit de glorie într-o serie de campanii (1062-1063) împotriva guvernatorului din Gwynedd ap Llywelyn, care cucerise toată Ţara Galilor; acest conflict s-a încheiat prin înfrângerea lui Gwynedd (şi moartea acestuia de mâna propriilor soldaţi) în 1063. După 1064, Harold s-a căsătorit cu Edith, fiica Contelui de Mercia şi fostă soţie a lui Gruffydd ap Llywelyn. Lui Harold, Edith i-a născut doi fii – posibil gemeni – numiţi Harold şi Ulf care au ajuns amândoi la maturitate şi care, probabil, au murit în exil. De asemenea, Harold a avut câţiva copii nelegitimi de la amanta sa faimoasă (sau soţie după legea daneză), Ealdgyth Swan-neck (sau "Edith Swan-neck" sau "Edith Swanneck" - Gât de lebădă).

1066

În 1065, Harold i-a sprijinit pe rebelii din Northumbria împotriva fratelui său Tostig care-l înlocuise cu Morcar. Acest lucru i-a întărit pretenţia de succesor al lui Edward, dar din păcate i-a divizat propria familie, făcându-l pe Tostig să se alieze cu Regele Harald Hardrade ("conducător puternic") al Norvegiei.

După moartea lui Edward Mărturisitorul, în 5 ianuarie 1066 Harold a pretins că Edward i-a promis coroana pe patul de moarte, iar Witenagemot (adunarea celor mai importanţi nobili ai regatului) i-a acordat încoronarea ca rege, care a şi avut loc în ziua următoare, 6 ianuarie.

Cu toate acestea, ţara a fost invadată atât de Harald al Norvegiei cât şi de William Bastardul, Duce de Normandia, care a susţinut că i se promisese coroana Angliei atât de către Edward (probabil în 1052) cât şi de Harold care naufragiase în Ponthieu, Normandia în 1064 sau 1065. S-a pretins că, cu ocazia naufragiului, William l-a obligat pe Harold să jure că îi sprijină pretenţiile la tronul Angliei, după care i-a arătat că a jurat cu mâna pe o cutie cu sfinte moaşte. După moartea lui Harold, normanzii s-au grăbit să scoată în evidenţă faptul că acceptând coroana Angliei, Harold a comis un sperjur.

Invadând actualul Yorkshire în septembrie 1066, Harald Hardrade şi Tostig i-au învins pe conţii englezi Edwin de Mercia şi Morcar de Northumbria în bătălia de la Fulford de lângă York (20 septembrie), dar la rândul lor au fost învinşi şi omorâţi de către armata lui Harold cinci zile mai târziu în bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie).

Apoi, Harold şi-a forţat armata să mărşăluiască 240 de mile pentru a-l intercepta pe William, care debarcase aproape 7000 de oameni în Sussex, în sudul Angliei, trei zile mai târziu în 28 septembrie. Harold şi-a instalat tabăra în fortificaţii din pământ construite în grabă lângă Hastings. Cele două armate s-au încleştat lângă Hastings în 14 octombrie, unde după o luptă aprigă, Harold a fost ucis şi armata lui a intrat în derută. După tradiţie, şi aşa cum este desenat pe Tapiseria din Bayeux, Harold a fost omorât de o săgeată în ochi. Dacă că el a murit, într-adevăr în acest mod (moarte asociată în evul mediu cu sperjurul) sau dacă a fost ucis de sabie nu se va şti în mod sigur niciodată. Soţia lui Harold, Edith Swanneck, a fost chemată să identifice cadavrul, ceea ce a şi făcut bazându-se pe anumite semne intime (faţa fiind distrusă) cunoscute doar de ea. Cu toate că o descriere normandă că pretinde trupul lui Harold a fost înmormântat într-un mormânt cu vedere spre ţărmul saxon, este mult mai probabil că el a fost îngropat în biserica sa din Waltham Holy Cross din Essex.

După cucerire, o parte din familia lui Harold a fugit în Rusia Kieveană, unde fica lui nelegitimă Gytha de Wessex s-a căsătorit cu Vladimir Monomahul, Marele Cneaz al Rusiei Kievene, şi este o strămoaşă a dinastiilor din Galicia, Smolensk şi Iaroslavl, ai căror urmaşi sunt (printre alţii) Modest Mussorgski şi Petru Kropotkin. Este posibil ca acesta să fie unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxă Rusă l-a considerat recent pe Harold ca martir, cu prăznuirea pe 14 octombrie.

Moştenirea

Venerarea lui Harold s-a dezvoltat treptat, astfel încât în secolul XII, legendele spuneau că totuşi Harold a supravieţuit bătăliei, a stat doi ani în Winchester după bătălie ca să-şi vindece rănile, şi apoi a călătorit în Germania unde a stat mulţi ani, călătorind ca pelerin. În vârstă fiind, s-a întors în Anglia şi a trăit ca pustnic într-o peşteră de lângă Dover. Pe patul de moarteel a mărturisit că deşi se ascundea sub numele de Cristian, el se născuse ca Harold Godwineson. Numeroase versiuni ale acestei poveşti au circulat pe toată durata Evului Mediu, dar există prea puţine dovezi în sprijinul ei.

Interesul literar privindu-l pe Harold a renăscut în secolul XIX cu piesa "Harold" de Alfred, Lord Tennyson (1876) şi cu romanul Ultimul rege saxon de Edward Bulwer-Lytton (1848). Rudyard Kipling a scris o poveste, Arborele justiţiei (1910), în care descrie cum un om bătrân care s-a dovedit a fi Harold este adus în faţa lui Henry I al Angliei. E. A. Freeman a scris o poveste serioasă în Istoria Cuceririi Normande a Angliei (1870-1879) în care Harold este descris ca un mare erou englez. Până în secolul XXI, reputaţia lui Harold a rămas legată, aşa cum a fost întotdeauna, de percepţia subiectivă, pozitivă sau negativă, asupra cuceririi normande.

Sfântul Harold?

Premisele sfințeniei

Chestiunea prinvind sfințirea lui Harold este un pic încurcată. Istoria precizează că el a dus o viaţă morală şi a fost pentru poporul englez un conducător onest şi cuminte. Cu toate acestea, nu există sufieicente dovezi ale sfinţeniei sale în viaţa lui în general pentru a putea fi trecut, în mod public, printre sfinţi.

O altă întrebare care se ridică referitoare la mulţi sfinți occidentali este perioada în care a trăit. Întrebarea este, sunt ei consideraţi ca fiind sfinți ortodocși ai vechii biserici vestice doarece au trăit înainte de Marea Schismă? Referitor la Insulele Britanice, ce se ştie referitor la starea bisericii în vremurile acelea este că urmare a invaziei Normande din 1066, viața bisericii a fost schimbată în mod radical. Clerul local a fost înlocuit, au fost legiferate reforme liturgice, şi a fost impus un mare accent pe controlul papal al bisericii. Prin urmare, este destul de sigur să considerăm că, înainte de 1006, biserica Insulelor Britanice era ortodoxă, iar normanzii au adus efectele Marii Schisme pe pământul britanic. Prin urmare, este suficient de corect să îl privim pe Harold că a fost un creştin ortodox.

Principala întrebare referitoare la sfinţenia lui Harold este dacă a murit ca un purtător de chinuri (ca unul ca şi-a înfruntat moartea asemenea lui Hristos) şi chiar ca mucenic la Hastings. Apărarea Angliei a fost cu siguranţă subestimată din motive politice şi naţionaliste— Englezii nu doreau să fie conduşi de un rege străin (aveau deja această experienţă), astfel încât ei și-au urmat cu bucurie monarhul indigen în lupta pentru apărarea ţării. Totuşi, au murit ei şi pentru credinţa lor?

Invadatorii papiști versus localnicii creștini ortodocși

Înainte de porni din Normandia, William avusese probleme în a-şi convinge baronii normanzi să-l urmeze în lupta pentru cucerirea coroanei Angliei. Mulţi considerau acest lucru o sinucidere, şi nu numai din cauza dificultăţii traversării Canalului Mânecii în bărcile primitive pe care le foloseau. Astfel, William avea o problemă referitor la obţinerea asistenţei militare în campania pe care o plănuia. Soluţia la această problemă i-a fost prezentată de unul din sfetnicii săi, Lanfranc, un abate lombard şi învăţător călugăr care mai înainte îl ajutase pe William să obţină aprobarea Papei pentru căsătoria sa necanonică cu Matilda.

Soluţia lui Lanfranc (pentru care ulterior el a fost răsplătit cu poziţia de Arhiepiscop de Canterbury după Cucerire) a fost să prezinte invazia ca o cruciadă care să aducă Biserica engleză sub autoritatea Papei. David Howarth, în cartea sa 1066 Anul Cuceririi explică:

Invazia nu trebuie văzută numai sub aspectul ei de cucerire seculară; scopul ei cel mai înalt trebuie să fie, sau să pară că este, reformarea bisericii engleze. Trebuie să devină o cruciadă, un război sfânt care să aducă înapoi la Roma o biserică eretică. Lanfranc însuşi, sau biserica normandă ca un tot unitar, era dispusă să aducă acuzaţii împotriva bisericii Angliei (p. 100).

Dacă biserica Angliei era eretică este un subiect care trebuie dezbătut. La fel ca în multe din bisericile timpului, corupţia era în mod sigur prezentă, dar acest lucru nu era în nici un fel specific Angliei sau, pentru acest motiv, să justifice o invazie militară. Într-adevăr, chiar şi luând în considerare depărtarea bisericii Angliei de Roma, aproape două sute de ani au fost colectate şi trimise la Roma ofrande cunoscute sub numele de Bănuțul lui Petru (Peter's Pence), şi întotdeauna a fost încurajat pelerinajul la Roma al creştinilor englezi. Ca atare, biserica Angliei era remarcabil de loială Romei.

Howarth scrie în continuare:

Probabil, principalul său păcat era numai că este diferită: aproape toată educaţia şi toată munca pastorală se ţineau în engleză în loc de latină, şi era uşor pentru ceilalţi membri ai bisericii să suspecteze că schisme şi erezii se ascundeau sub această limbă barbară. În concluzie, indiferent de ce s-a spus despre poporul englez, rămâne un fapt că englezii erau un popor devotat religios şi erau satisfăcuţi de întregul pe care biserica îl furniza pentru nevoile sale spirituale.(ibid.)

Conspiraţia normandă cu Papa

În ciuda motivelor mai curând şubrede pe care se sprijineau acuzaţiile de neloialitate ale clerului englez, acesta a fost pretextul invaziei trimis Papei. Era probabil o justificare ulterioară a planului lui William, şi cu siguranţă nici William şi nici Lanfranc un erau în poziţia din care să poată critica biserica Angliei. Totuşi acest pretext era exact ceea ce invadatorii—şi Papa—aveau nevoie pentru a-şi realiza obiectivul, aşa cum spune Howarth:

Lui William i-a dat o soluţie pentru rezolvarea problemei ridicării unei armate: el putea promite pământ şi prăzi oamenilor care îl sprijineau, dar într-un război sfânt biserica putea promite ceva mai mult—mântuirea. Lui Lanfranc i-a dat ocazia să îi ofere Sfântului Scaun o creştere a puterii pe care altfel o căuta degeaba... De aceea, Lanfranc putea cere binecuvântarea Papei pentru invazia lui William şi oferea ceva în schimb: plângerea lui William putea fi adusă în faţa Papei. Aceasta avea să fie prima dată când unui Papă i se cerea să dea o sentinţă într-o succesiune regală disputată, şi va duce la un precedent de o enormă importanţă pentru Cardinalul Hildebrand... Şi acest Papă, din întâmplare, fusese demult student[ul lui Lanfranc] la [colegiul călugărilor din] Bec (p. 101).

Mai înainte, Hildebrand se găsise în fruntea celor care se străduiseră să scoată alegerea papilor de sub influența puterilor politice ale vremii, întărind astfel puterea şi soliditatea papalității. (El însuşi a fost ales Papă sub numele de Papa Grigore al VII-lea, şi este unul din sfinţii Bisericii Catolice.) O astfel de oportunitate cum prezenta propunerea lui Lanfranc de a creşte influenţa papalităţii asupra politicilor seculare nu trebuia ratată. Fiind cel mai iscusit politician din Vatican, el a prezidat la Roma un tribunal papal (fără cea mai mică legătură cu faptele spune Howarth la pagina 102) de la care Harold a fost complet absent.

Howarth spune de asemenea:

Nu există documente cum că el ar fi fost invitat să-şi trimită un avocat, dar este foarte improbabil că a făcut-o. Să călătoreşti de la Roma la Bosham [unde se găsea Harold în Anglia] şi înapoi la Roma presupunea să fii pe drumuri vreme de o lună, şi nimeni un era pregătit să irosească aşa de mult timp. Dacă ar fi fost invitat, el ar fi răspuns cu siguranţă, destul de corect, că alegerea unui rege al Angliei nu are nimic de a face cu Papa (p. 102).

Curtea a decis împotriva lui Harold, iar Papa:

acceptând că scopul lui William era să reformeze biserica, şi-a trimis binecuvântarea pentru această sfântă năzuinţă, un drapel papal care să fie purtat în luptă, şi un inel pentru William pe care să-l poarte în expediţie care conţinea însăşi moaştele Sfântului Petru. Exista o singură condiţie: se subînţelegea că William va deţine Anglia ca vasal al Papei. William nu avea nici cea mai mică urmă de intenţie să facă accepte aşa ceva, dar a primit inelul şi drapelul fără să zică nimic. Şi acestea, după cum au decurs lucrurile, erau cele mai puternice arme pe care el le-a luat în Anglia (ibid.).

Harold Rex Interfectus Est: Apărarea lui Harold la Hastings

Datei:Harold dies.jpg
Harold Rex Interfectus Est
"Regele Harold este omorât"
(Tapiseria din Bayeux)

După ce Harold s-a întors din strălucita bătălie din nordul Angliei, în care l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei, s-a deplasat în grabă spre invazia normandă. O aştepta de ceva timp, dar se simţea sigur de el, după victoria de la Stamford Bridge, că va fi capabil să-şi apere ţara în sud la fel de bine ca mai înainte.

După ce s-a reîntors în sudul Angliei, a aflat repede de la forţele lui William că fusese excomunicat de Papă şi că normanzii aveau binecuvântarea Papei să invadeze Anglia. Toate dovezile arată că aceste ştiri l-au demoralizat complet pe Regele Harold. Cu toate că fusese un comandant puternic împotriva lui Norsemen, după ce a aflat noutăţi despre pretinsa excomunicare, el a spus Fie ca Domnul să aleagă între William şi mine (Howarth, p.164), şi înainte de a merge la luptă, teribilul zvon a început să se răspândească despre faptul că Regele fusese excomunicat şi aceea ameninţare plutea deasupra oricărui om care l-ar ajuta (ibid., 165).

Însemnări despre cum a decurs, de fapt, bătălia sugerează că în locul forţei de luptă dinamice pe care Harold o inspirase cu câteva zile mai înainte, în general englezii au stat pe loc şi au fost măcelăriţi. Harold fusese transformat de trădarea Papei, iar înfrângerea sa de către William (care din punct de vedere strict militar nu era în nici un fel asigurată) a marcat sfârşitul particularităţii bisericii engleze şi, în consecinţă, capitularea sa în faţa Romei sub conducerea normandă. Lanfranc însuşi, ca episcop de Canterbury, a condus latinizarea şi normandizarea bisericii engleze, în timp ce William brutaliza poporul englez.

Cultul lui Harold

Cu toate că consemnările istorice privind înfrângerea lui Harold pot fi interpretate astfel încât să sugereze că Regele Harold şi oamenii săi au murit apărând credinţa creştină ortodoxă, în afară de afirmaţia nedovedită că Biserica Ortodoxă Rusă l-a sanctificat, nu există nici o menţionare a cultului lui dezvoltat în jurul lui Harold. Acest fapt nu este în mod necesar o dovadă împotriva situării lui Harold printre sfinţi, în special de când dominaţia normandă asupra bisericii Angliei avea să desfinţeze complet venerarea liturgică a regelui saxon căzut.

Cu toate acestea, în prezent unii creştini ortodocşi—în special cei care îi cinstesc pe sfinţii din Insulele Britanice — au început să îl privească pe Harold ca fiind cu adevărat un sfânt, deoarece el şi oamenii săi au murit apărându-şi ţara de invazia unei credinţe străine. Poate că într-o zi se va vedea o slujbă scrisă pentru el, precum şi cinstirea din partea poporului crescând în Biserica Ortodoxă, în special printre creştinii ortodocşi vorbitori de limbă engleză.

Izvoare

  • 1066 Anul Cuceririi (1977) de David Howarth (ISBN 0880290145)

Legături externe

https://ro.orthodoxwiki.org/Harold_al_Angliei