Benutzer:Christian/Grigorie Sinaitul

Aus Orthpedia
Wechseln zu:Navigation, Suche

Cuviosul Părintele nostru Grigorie Sinaitul

(27 noiembrie)

A dori frumoase cuvîntări şi a învrednici de laude pe bărbaţii cei buni, a împleti pentru dînşii cununi şi scopurile lor a le lăuda, a le mări şi, pe cît ne este puterea, a le povesti, este lucru folositor şi pricinuitor de bucurie. Cum cele lumeşti şi vremelnice, ce sînt ca un fum, cum laudele le vedem risipindu-se ca şi para focului, după ce materia se arde, aşa sînt şi laudele şi cinstirile pentru unii ca aceştia, care prea degrabă se duc împreună cu cei ce uneltesc cele deşarte, iar pomenirea lor, după cuvintele Scripturii, piere cu sunet.

Dar viaţa celor ce au petrecut după Dumnezeu şi care întru faptă bună au strălucit, ştim că mare folos le pricinuieşte, nu numai celor ce aud laudele celor ce plac lui Dumnezeu şi spre urmarea iubitorilor de fapte bune, ci şi acelora ce voiesc a-i lăuda, care plăţi şi daruri au de la sfinţi şi îndestulate răsplătiri. Şi nu numai noi, ci şi Dumnezeu, împăcîndu-se cu unele ca acestea, dăruieşte înţelepciune celor ce aduc laudă în acest fel. Căci lauda către sfinţi, s-a obişnuit a trece şi a se sui către Însuşi Dumnezeu, căci pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, zice El, îl voi slăvi cu cuviinţă.

Pentru că Stăpînul tuturor şi Domnul porunceşte, zicînd apostolilor: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Pentru că frumoasele cuvîntări şi laudele pentru sfinţi nu-s din cele de jos, care nu au nimic statornic sau temeinic. Cînd cineva voieşte a ridica o casă scumpă şi mare, dacă întîi nu sapă şi adînceşte şanţurile în pămînt, ca să pună temelia pe piatră, în deşert se osteneşte, căci casa cade pe cel ce o zideşte astfel.

Aşa să înţelegeţi şi despre laudele care se fac pentru lucrurile cele de jos, după obiceiul înţelepţilor celor din afară. Iar pomenirile cele adevărate ale sfinţilor şi punerea cu adevărat a temeliilor faptelor bune, au ca început piatra cea nesfărîmată din capul unghiului, care este Hristos. Că, de acolo cu adevărat cel ce se laudă acum de noi, adică dumnezeiescul Grigorie, s-a făcut pricină strălucită a cuvîntului acestuia de acum, şi începătura şi temelia a luat-o de la Domnul, după cum şi cuvîntul va arăta.

Deci eu, ucenic al acestuia făcîndu-mă şi puţină vreme împreună cu el petrecînd şi cu dragoste ca un rob al acestuia întru toate făcîndu-mă, voiesc acum - către folosul celor ce vor citi -, să istorisesc cîte am văzut cu ochii din isprăvile cele mari ale acestuia şi cîte am putut culege de la ucenicii cei sîrguincioşi şi cu bunătăţi, care drept au urmat acestuia. Dar de vreme ce şi lui Dumnezeu îi este iubit lucrul cel după putere, lăudat se va părea şi dascălului, care ca nimeni altul a cinstit dreptatea după putere.

Deci se cuvine a începe cuvîntul, bizuindu-mă pe ajutorul cel trimis de sus prin sfintele şi dumnezeieştile rugăciuni ale de-a pururea pomenitului. Pentru că voi istorisi după putere către cei ce trăiesc după Dumnezeu şi fapta bună o îmbrăţişează şi sînt lucrători ai adevărului, rîvnitori cu de-amănuntul ai faptelor lui. Însă cuvîntul meu pornindu-se către povestire, nu prea multă zăbavă va avea pentru a spune patria lui.

Că deşi avea ca patrie satul care se numeşte Cacolon, care este în Asia, aproape de Clazomeni, şi avea părinţi şi fraţi, cu cinste şi cu bogăţii împodobiţi; dar ca pe cele ce sînt ale împrejurării şi grijii celei pămînteşti şi care întru nimic nu ajuta scopului aceluia, el, care avea ca patrie pe cea din cer şi locuinţa cea binecuvîntată şi nepieritoare - judec că se cade a le părăsi pe cele de jos, zicînd: "Pe acelea încep să le povestesc şi mai cu seamă viaţa cea după Evanghelie a lui Grigorie, petrecerea şi vieţuirea cea bună, cea nematerialnică, sudorile şi luptele cele după Dumnezeu. Că nu altceva - dacă se cuvine a spune adevărul -, a răsuflat acela, decît viaţă de Dumnezeu iubitoare şi mîntuitoare. Şi fac începutul de unde s-a pus şi temelia cu potrivită alcătuire". Deci se cuvine a lua aminte la cele ce acum se vor spune.

Cînd marele împărat Andronic Paleologul îndrepta sceptrul împărăţiei, s-a întîmplat prin judecăţi dumnezeieşti, pentru mulţimea păcatelor, a se ridica asupra lor neamul agarenilor (turcilor) celor fără de Dumnezeu, care cuprinzînd Asia şi pornind prigoană cu oastea barbară, pe toate împrejurimile de acolo, vai! le-a prădat, robind mai pe toţi creştinii şi rău chinuindu-i.

Deci au fost luaţi în suliţe de barbara năvălire şi robiţi, atît dumnezeiescul Grigorie, cît şi părinţii şi fraţii lui, fiind duşi departe, în preajma Laodiceei. Acolo, cu bunăvoirea lui Dumnezeu - Cel ce toate le face şi le schimbă spre mai bine -, barbarii slăbindu-i puţin, a intrat în biserica laodicenilor, unde se săvîrşea obişnuita cîntare de psalmi şi mărire către Dumnezeu, de vreme ce i-a văzut pe dreptcredincioşii creştini, care se aflau acolo cîntînd cu bună întocmire şi iscusinţă cîntările cele dulci, minunîndu-se de cîntare. Aceştia, nimic cruţînd dintru ale lor, nici avuţie, nici cuvinte, cu osîrdie i-au izbăvit pe aceştia din robie, Dumnezeu răsplătindu-le cu chipul acesta pentru fapta lor cea bună, după vrednicie.

Apoi, dumnezeiescul Grigorie s-a dus în Cipru, unde, petrecînd puţină vreme şi tuturor celor de acolo arătîndu-se bun, prin aşezarea cea aleasă şi potrivită în cele bune ale firii lui şi prin cuviinţa chipului feţii, dovedind strălucirea şi aşezarea cea dinlăuntru a dumnezeiescului şi pregătitului său suflet, prin covîrşirea evlaviei cu cinstea şi sfiala, şi minunînd pe toţi, care socoteau că dumnezeiasca iconomie a rînduit venirea acestui bărbat la cei de acolo.

Precum Leon Ciprianul, venind în cetatea lui Constantin pentru dorul învăţăturii gramaticii, al înţelepciunii logice şi al ştiinţei, care era bărbat cu evlavie şi îmbrăţişînd singurătatea în feciorie, fiind cu obiceiul foarte iubitor de adevăr şi împodobindu-se cu cuvinte de învăţătură, prealuminat, cu adevărat ne-a pus înainte povestirea aceasta.

Aşadar, acest cuvios şi cinstit bărbat făcîndu-şi petrecerea în ostrovul acesta, Dumnezeu privea de sus cele pentru dînsul şi mai înainte cunoscînd dorul şi dragostea cea mare a faptei bune, pe care o hrănea în inima sa, i-a arătat un bărbat monah care alesese viaţa cea liniştită şi pustnicească.

Deci bucuros a mers la dînsul şi s-a îmbrăcat cu hainele călugăreşti. După ce a petrecut cu acela puţină vreme şi după ce a vorbit cu dînsul multe vorbe monahiceşti, ca un alt Moise văzător de Dumnezeu, s-a dus şi acesta la muntele Sinai. Acolo şi-a tuns perii capului şi împreună cu tunderea părului a tăiat voia mişcărilor trupeşti şi a început lupta dumnezeiască bărbăteşte şi către dînsa s-a făcut sprinten.

Peste puţină vreme i-a uimit pe toţi cu viaţa cea nematerialnică şi netrupească, cu postirea şi cu privegherea, cu starea de toată noaptea, cu necontenită cîntare în toată vremea a psalmilor, cu rugăciunea şi cu cererea către Dumnezeu, sîrguindu-se în trup materialnic să fie nematerialnic. Căci aproape îl socoteau ca un fără de trup toţi cei de acolo; iar ascultarea, care este rădăcină şi maică a faptelor bune, şi smerenia cea de minuni făcătoare, atît de mult le-a deprins încît noi nu puteam cu înlesnire a le înfăţişa în scris cu de-amănuntul, ca să nu le pară celor mai trîndavi că sînt nevrednice de credinţă.

Însă nu voi suferi nicidecum să trec sub tăcere cuvîntul adevărului şi de aceea m-am înştiinţat de la sfîntul părinte Gherasim, care pe urma aceluia a urmat şi a fost ca o pecete a faptelor bune. Povestindu-mi, adeverea şi zicea acest fericit bărbat ca acela împlinind slujba pe care o lua de la proiestosul cu nepregetare şi cu toată sîrguinţa, ca şi cum Dumnezeu de sus privind la cele despre dînsul, s-a obişnuit ca niciodată să nu lase rînduiala fraţilor.

Însă, sosind seara şi făcînd proiestosului metania obişnuită şi luînd binecuvîntarea, intra în chilia sa, încuind uşile şi ridica mîinile către Dumnezeu. Iar înainte de acestea ridica mintea şi cu totul înălţîndu-se din cele de aici şi de Dumnezeu apropiindu-se cu toată sîrguinţa sufletului, îşi începea canonul şi pravila sa, înălţînd lui Dumnezeu cîntări şi psalmi. Toată noaptea întru dragostea inimii se ruga şi îşi pleca genunchii pînă ce desăvîrşit citea psalmii lui David şi se îndulcea de veselia care se pricinuieşte sufletului.

Apoi cînd se bătea toaca, după obicei, el se afla cel dintîi stînd la uşile bisericii şi cugeta totdeauna ca nu mai înainte să iasă din biserică pînă cînd nu se vor săvîrşi laudele către Dumnezeu cele de dimineaţă. Intrînd cel dintîi în biserică, ieşea ultimul. Iar hrana lui era puţină pîine şi puţină apă; aşa numai cît să fie viu, vrînd astfel prin multa slăbire să dezlege legătura amestecăturii încă mai înainte de sfîrşit.

Slujba bucătăriei i-a fost încredinţată trei ani, în care a arătat multă vrednicie cu smerenia cea covîrşitoare. Căci nu a gîndit niciodată că slujeşte oamenilor, ci cetei îngereşti, iar locul slujbei îl socotea cu adevărat scaun şi jertfelnic al lui Dumnezeu. Apoi ca şi cum ar plăti cuvenita cinste marelui văzător de Dumnezeu, Moise, cu care întru vedere, nu întru ghicituri a grăit Dumnezeu, el nici de cinstitul şi sfîntul vîrf al muntelui Sinai nu se lipsea, şi alerga întotdeauna ca adevărata închinăciune să şi-o dea acolo, unde minunile cele mari s-au săvîrşit. Şi avea acel cuvios bărbat mîinile îndemînatice, întru a scrie bine.

Încă şi la citire lua aminte şi ziua şi noaptea ca o albină iubitoare de lucru, alegînd florile dumnezeieştii Scripturi cu iubire de osteneală, ale celei vechi şi ale celei noi şi cugeta la ele, covîrşind pe toţi cei de acolo cu multă învăţătură, şi nu ştiu dacă un altul a învăţat-o pe de rost, ca dînsul.

Acestea aflîndu-le vicleanul, nu-i era cu putinţă să se liniştească. Ci, precum de la începutul neamului omenesc, vrăjmaşul a dat patima zavistiei monahilor, ca un semănător de neghine, şi nu mică tulburare şi zarvă a semănat între dînşii. Simţind pizma lor, ucenicul cel bun şi paşnic a ieşit în taină din mînăstire şi a luat cu sine pe cinstitul Gherasim, care venise din ostrovul Evripului şi care, după neam, era rudenie cu Faţo Riga.

Acela toate părăsindu-le şi socotind, după marele apostol, bogăţia şi strălucirea slavei ca pe nişte gunoaie, tinzînd spre strălucirea şi slava ce are să se descopere drepţilor, ridicînd crucea pe umăr, a venit şi el în muntele Sinai, unde, cunoscînd pe dumnezeiescul Grigorie şi minunîndu-se de covîrşirea faptelor lui bune, i se făcu şi el unul din ucenici. Cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu s-a suit la mare măsură a faptelor bune şi a vedeniei, încît şi altora s-a făcut pildă şi închipuire de toate bunătăţile.

De aici mergînd la Ierusalim spre a se închina Mormîntului celui de viaţă primitor şi toate sfintele locuri înconjurîndu-le şi închinîndu-se lor, îndată a plecat către ostrovul Critului, la un loc oarecare ce se numeşte "bune limanuri", unde a zăbovit puţină vreme pentru învăluirea mării şi pentru întreitele valuri. Cuviosului însă nu-i era şederea acolo în zadar, ci ca un cerb prea însetat în vreme de vară, nu înceta de a alerga din toate puterile către izvoarele ce dau apa cea rece şi bună de băut, iar fiind lipsit de tovarăşul lui, nicidecum nu suferea a se linişti. În acest chip cuviosul şi dumnezeiescul bărbat iscodea locurile de acolo şi multă sîrguinţă punea ca să afle vreun loc spre locuinţă, care i-ar ajuta spre liniştirea cea iubită lui.

Dorind ca să fie izbăvit de tulburare cu totul şi mult căutînd şi iscodind, a aflat o peşteră după dorinţa lui şi acolo şi-a făcut locuinţa. Dar bunul lucrător şi cu adevărat omul lui Dumnezeu, care cu totul vieţuia după nădejdea ce va să fie, după ostenelile cele mai dinainte adăuga mereu alte osteneli. Hrana lui era o dată pe zi o bucată de pîine mică şi puţină apă, numai cît să trăiască, după cum mai sus am zis; şi nimic mai mult nu avea. Apoi ar fi voit a muri de sete, după hotărîrea şi aşezămîntul nedezlegat pe care şi l-a pus.

Deci puteai vedea întru el minune şi sîrguinţă întocmai cu îngerii şi suire către Dumnezeu. Avea faţa galbenă prin osteneala înfrînării, mădularele uscate şi obosite prin ostenelile cele lungi şi de tăria cea firească slăbănogite, încît se afla cu totul neputincios spre umblare sau spre altă lucrare. Pe lîngă cele zise, de-a pururea fericitul avea în cugetare şi căutarea unui povăţuitor, socotind că încă nu a învăţat cu dinadinsul a unelti lucrarea, adică liniştea şi fapta bună cea lucrătoare.

Astfel aflîndu-se el, a căutat Dumnezeu de sus la gîndurile lui şi din dumnezeiasca vedere a vestit lui Arsenie, care strălucea în toate felurile de fapte bune, cu fapta şi cu privirea împodobit. Arsenie care mai mult decît alţii îmbrăţişase liniştea, cu adevărat şi de dumnezeiesc Duh fiind pornit, degrabă a mers la chilia cuviosului şi bătînd cu mîna în uşă, cu dragoste a fost primit de dînsul. Duhovniceşte vorbind unul cu altul şi înălţînd lui Dumnezeu rugăciunea, au şezut împreună.

Apoi, văzătorul acela, bărbatul cel întru bătrîneţe cărunt şi cinstit, ca dintr-o dumnezeiască şi sfîntă carte a început a face vorbire pentru păzirea minţii, pentru trezia cea adevărată şi pentru rugăciunea cea curată; apoi cum prin lucrarea poruncilor mintea se curăţeşte şi cum omul care aşa se îngrijeşte şi cugetă cu iubire la Dumnezeu se face chip de lumină.

După ce i-a zis şi încă multe altele despre cei ce au luat asupra lor viaţa cea după Dumnezeu, şi despre calea care duce către această viaţă, încetînd de a grăi a tăcut puţin. Apoi întorcîndu-şi cuvîntul către dînsul îl întrebă: "Dar tu, o! fiule, cu ce te îndeletniceşti?" Atunci acesta începînd i-a povestit toate despre dînsul adică despre fuga lui din lume, iubirea de pustie, ostenelile şi trudele pe care le-a ales pentru Hristos, pe toate celelalte defăimîndu-le.

Apoi răspunzînd dumnezeiescul organ al Duhului, care ştie bine calea ce duce către înălţimea faptei bune şi, puţin zîmbind, a zis către dînsul: "Dar toate acestea o, fiule! pe care tu mi le-ai povestit, se numesc lucrare a purtătorilor de Dumnezeu părinţi şi dascăli ai noştri". Acestea după ce le-a auzit fericitul, care cu adevărat era lăcaş al Sfîntului Duh, a căzut îndată la picioarele părintelui, rugîndu-se fierbinte şi punînd înainte însuşi numele lui Dumnezeu, să înveţe de la dînsul ce este rugăciunea, liniştea şi păzirea minţii.

Dumnezeiescul părinte Arsenie, omul lui Dumnezeu, ca un zălog primind rugăciunea aceasta, îndată toate i-a spus lui şi l-a învăţat nelăsînd nimic dintru acelea cu care era îmbogăţit din dar. Şi nu numai atît i-a spus, ci şi cîte se obişnuieşte a se întîmpla celor ce voiesc împlinirea faptelor bune, adică pricinile ce vin asupra lor de la zavistnicii draci şi de la oamenii cei cu obiceiuri rele şi pizmuitori, pe care, ca pe nişte unelte, vicleanul îi mînuieşte. Acestea toate i le-a povestit cu de-amănuntul şi nimic nu a lăsat. Iar el, cum a auzit acestea de la dumnezeiescul bărbat, îndată sculîndu-se şi intrînd într-o corabie s-a dus la muntele Atonului.

Acolo, toate mînăstirile de le-a cercetat şi pe toţi cîţi i-a aflat şezînd în linişte; şi nu numai pe aceia, ci şi pe cei de departe, care petrec în linişte, mai ales în locuri neumblate, căci aşa a socotit, că pe nimeni nu se cade a lăsa necercetat şi fără duhovniceasca închinăciune. Şi povestea acel dumnezeiesc şi de-a pururea pomenit bărbat că a văzut oameni mulţi foarte împodobiţi cu bătrîneţile, cu priceperea şi cu toată cuvioşia, care lucrau cu toată sîrguinţa fapta bună, iar cînd erau întrebaţi pentru linişte şi pentru păzirea minţii ziceau că nici nu se cunoaşte de către dînşii aceasta.

Deci acestea avîndu-le în cuget, a mers la schitul ce se numeşte Magula, care este în faţa cinstitei Mînăstiri Filoteiu, unde a întîlnit trei monahi ale căror nume erau: Isaia, Cornelie şi Macarie, pe care cu adevărat i-a cunoscut că au puţină îndeletnicire în fapta cea bună. Deci acolo, ostenindu-se mult împreună cu ucenicii săi, a ridicat chilii spre sălăşluire, iar el mai departe şi-a zidit sihăstrie ca să vorbească singur cu Dumnezeu, precum zice dumnezeiescul David: Suişuri întru inima sa a pus către Dumnezeu, Care a zidit deosebi inimile noastre, ca prin fapta bună să milostivească pe Dumnezeu.

După aceea şi-a adus aminte de cinstitul şi sfîntul bărbat ce locuia în ostrovul Critului, despre linişte şi despre rugăciune, cît şi despre trezirea minţii. Deci aceste cuvinte de Dumnezeu iubitoare cu sîrguinţă punîndu-le în minte, puteai zice că s-a pironit pe crucea lui Hristos. Iar cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", le zicea în durerea sufletului şi întru zdrobirea inimii, cu suspinuri dintru adînc, cu duh de umilinţă, udînd faţa pămîntului cu lacrimile fierbinţi pe care le vărsa din ochii săi.

După aceasta Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui; căci după cuvintele celui mare între prooroci şi împăraţi, David Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, degrabă dreapta rugăciune i-a auzit, căci iarăşi zice David: Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit.

Apoi, apropiindu-se cu sufletul şi cu inima prin lucrarea Preasfîntului şi de viaţă Făcătorului Duh şi schimbîndu-se cu bună şi străină schimbare, casa aceea în care locuia Cuviosul Grigorie i se părea că este plină de lumină, cu strălucirea darului umplîndu-se de bucurie negrăită şi de veselie. Atunci, vărsînd izvoare de lacrimi iarăşi, cu darul dumnezeieştii iubiri pătrunzîndu-se, zicea acestea: "Însufleţitu-ne-ai pe noi şi mirosul hainelor tale iese ca dintr-un pahar de aromate al făcătorilor de minuni".

Deci, ca un afară de trup şi afară de lume făcîndu-se, s-a umplut de dumnezeiasca dorire. Şi de aceea nu i-a lipsit acea lumină strălucind dreptului, după sfinţitul cuvînt care zice: "Lumina drepţilor este totdeauna". Pentru că de-a pururea pomenitul bărbat, fiind întrebat de mine şi de ucenicii cei împreună cu mine, a zis, ca unul ce nemăsurat iubea şi cinstea adevărul: "Cel ce face suire întru Duhul către Dumnezeu, ca într-o oglindă vede toată zidirea cu chip de lumină, ori înăuntru în trup, ori în afară", după cum zice marele Apostol Pavel.

Astfel, cînd îl vedeam ieşind din a sa chilie, era cu faţa veselă ca şi cum zîmbea, şi mă privea cu blîndeţe. Căci ştiţi cu adevărat, voi fraţii cei duhovniceşti, cum el hrănea cu multă părintească dragoste şi pe cei dintîi fii duhovniceşti şi pe cei mai de pe urmă, ca pe nişte fii preaiubiţi. Asemenea şi pe mine, ca pe cel ce eram cel mai de pe urmă, de-a pururea pomenitul cu adevărat mă încălzea cu preacurata iubire.

Cînd vorbeam cu dînsul ca şi cu un părinte iubitor de fii, cînd ieşea din chilie îmi răspundea cu faţa aducătoare de bucurie. Că sufletul care s-a lipit de Dumnezeu şi cu darul Lui s-a luminat, şi mai presus decît toată făptura s-a înălţat şi mai presus de cele văzute vieţuieşte şi s-a legat cu totul de dorirea către El, nicidecum nu poate a se ascunde, după cum şi Domnul a poruncit, zicînd: Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Şi iarăşi: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Căci încălzeşte inima, luminează mintea şi faţa o înveseleşte, după cum zice înţeleptul: Inima înveselindu-se, înfloreşte faţa.

Iar eu îl întrebam: "O, dumnezeiescule părinte, învaţă-mă, dascăle, ce este oare sufletul şi cum se vede el de sfinţi?" Iar el, cu linişte şi cu blîndeţe, după obicei rînduind cuvîntul, astfel a răspuns către mine: "Fiul meu prea iubit, duhul ce este mai înalt decît tine nu-l căuta şi cele mai adînci decît tine nu le cerceta! Căci acum eşti prunc şi nu poţi primi hrana cea vîrtoasă; apoi nici nu este folositoare hrana cea desăvîrşită celor cruzi şi care mai au trebuinţă de lapte".

Eu însă, aruncîndu-mă lîngă frumoasele sale picioare şi cu tărie apucîndu-mă de ele şi aducîndu-i rugăciune mai fierbinte pentru aceasta, el a zis: "Dacă cineva nu va vedea învierea sufletului său, nu va putea să se înveţe cu dinadinsul ce este sufletul cel gînditor". Dar eu, stînd cu îndrăzneală la picioarele lui şi mai cu evlavie întrebîndu-l, după obicei, i-am zis: "Arată-mi, o, părinte, de ai ajuns la măsura suirii acesteia, adică dacă ai învăţat ce este sufletul cel gînditor!"

Iar el cu multă şi mare smerenie mi-a răspuns astfel: "Pentru dragostea Domnului, învaţă-mă şi pe mine acestea, căci nu puţin folos poate să pricinuiască sufletului meu". Apoi dumnezeiescul şi întru tot cinstitul părinte Grigorie, după ce a lăudat sîrguinţa mea, astfel de învăţătură a făcut către mine:

"Sufletul punîndu-şi toată sîrguinţa, puţină vreme, şi nevoindu-se cu fapta bună cea lucrătoare, cu socoteală şi cu desluşire, pe toate patimile le supune şi le face roabe. Şi în acest chip, precum umbrele urmează trupurilor, aşa şi faptele bune cu adevărat urmează acestuia, mergînd după dînsul. Şi nu numai atît, dar ca şi într-o suire a unei scări duhovniceşti şi la cele mai presus de fire, îl povăţuiesc şi-l învaţă pe suflet. Iar cînd mintea, cu darul lui Hristos, se va sui la cele mai presus de fire, atunci luminîndu-se cu strălucirea cea duhovnicească, se întinde şi se lărgeşte luminat întru vedere. Şi, făcîndu-se mai înaltă decît sine, după măsura darului de la Dumnezeu, mai luminat şi mai curat vede firile făpturilor celor ce sînt, după cum au asemănarea şi rînduiala".

Iar nu precum bîrfesc cei ce se îndeletnicesc întru deşarta înşelăciune cea din afară, din pîntece grăind şi mincinoase explicări făcînd, ca pe cei simpli să-i amăgească. Aceia bîrfesc şi amăgesc, alergînd după umbră şi nu după lucrarea cea firească. Că s-a făcut deşartă inima lor, după cum zice Scriptura, şi zicînd că sînt înţelepţi, au înnebunit. Dar fiindcă puţin cîte puţin, sufletul care a primit arvuna duhului, pentru mulţimea vedeniilor ce suie către cele mai de sus şi mai dumnezeieşti, lăsînd în urmă pe cele dinainte - după cum trîmbiţa cea mare a Bisericii, dumnezeiescul Apostol Pavel învaţă, zicînd: Pe cele dinapoi uitîndu-le şi spre cele dinainte alergînd -, atunci sufletul care aşa întru adevăr s-a curăţit, toată frica o leapădă şi toată temerea de la sine o scutură.

Şi cu dragostea Mirelui unindu-se şi de El lipindu-se, vede deodată gîndurile sale cele fireşti încetînd şi înapoia lui căzînd, după aşezămîntul Sfinţilor Părinţi, şi la frumuseţea cea fără de chip şi negrăită ajungînd, singur cu Dumnezeu vorbeşte, făcîndu-se luminat şi strălucit Sfîntului Duh.

Deci după ce s-a luminat astfel cu lumina cea nemărginită îşi are mişcarea către Dumnezeu, şi din clipa aceasta vine şi noua schimbare, pe care nu o simte trupul acesta smerit, pămîntesc şi materialnic. Că sufletul, fiind fără de materialnică împătimire, se arată fire cu adevărat gînditoare, precum adevărat mai înainte de călcarea poruncii era Adam strămoşul nostru, acoperit cu lucrarea şi cu darul nemărginitei lumini. Iar mai pe urmă, pentru amara călcare de poruncă, vai mie!, lipsindu-se de slava cea cu chip de lumină şi strălucire, s-a văzut om gol.

Încă a mai adăugat pururea pomenitul Grigorie, zicînd către mine: "Că cel ce ajunge la această înălţime prin statornica şi sîrguincioasa cugetare a rugăciunii, o, fiule! a văzut şi a cunoscut în ce stare a venit darul lui Hristos. Acela a văzut învierea sufletului său, mai înainte de învierea cea de obşte, în care nădăjduieşte, încît sufletul care aşa s-a curăţit, poate să zică cu dumnezeiescul Apostol Pavel: De sînt în trup sau afară de trup, nu ştiu! Şi nu numai aceasta, ci chiar sufletul, nedumerindu-se şi cu totul înspăimîntîndu-se, strigă: O, adînc de bogăţie, de înţelepciune şi de cunoştinţă a lui Dumnezeu, cît de necercetate sînt judecăţile Lui şi cît de neurmate sînt căile Lui!"

Acestea sînt cuvintele întrebării mele către dumnezeiescul părinte Grigorie şi acestea a zis el către mine. Iar cei ce s-au făcut ucenicii lui prin povăţuirea lui, s-au suit la înălţimea faptei bune; şi nu ştiu cum aş alcătui mai bine laudele lor, sau cum aş povesti după vrednicie nevoinţele şi isprăvile acestora. Căci fiind cel dintîi dintre ucenicii Sfîntului Gherasim, după ce venise de la Evrip - cel care a fost ucenic preaiscusit şi preavrednic de laudă al prea sfinţitului patriarh Isidor, bine povăţuit fiind dintru început în fapta bună şi petrecerea ce se potriveşte monahilor, de către dumnezeiescul Grigorie, pe care cuvîntul nostru mai sus l-a făcut cunoscut. Acest minunat bărbat a urmat lui Gherasim, care între sfinţi a strălucit şi întocmai ca dînsul pe drumul cel apostolesc a alergat.

Dar nu voi pregeta şi aceasta să o zic, că rîvnitor al aceluia s-a făcut, care şi Palestina ce era mai înainte pustie a domesticit-o şi cinstite mînăstiri a ridicat. Aşa şi noul Gherasim din Evrip, umplîndu-se de dumnezeiescul dar, s-a trimis de Dumnezeu la Elada şi înconjurînd apostoleşte pe toţi cei de acolo, care flămînzeau şi însetau după cuvîntul lui Dumnezeu, i-a săturat de preadulcea învăţătură a faptei bune şi i-a îmbogăţit pe cît i-a fost cu putinţă cu marea avuţie a sfinţeniei şi a evlaviei; căci de acolo venise, după cum s-a arătat, şi apoi învăţase limba acelora desăvîrşit.

Dar şi el făcînd sfinţită adunare de ucenici, care prin osîrdie din viaţa cea de-aici se mutaseră, prin sîrguinţa şi îngrijirea lui a alcătuit cu ajutorul lui Dumnezeu cetate cerească şi strălucitoare de monahi şi i-a împărtăşit pe dînşii de petrecerea adevărată şi îngerească ce se cuvine sihaştrilor, învăţîndu-i şi îndemnîndu-i la înălţimea faptei bune ca şi cel de demult, pe preastrălucitul de la Iordan, vrednicul de pomenire întru cele dumnezeieşti, Cuviosul Gherasim, căruia bine i-a rîvnit. Şi prea de multe vedenii şi acest Gherasim din Evrip s-a învrednicit acolo în pustie şi a vieţuit petrecere vrednică de minune, ca şi marele Sava, după cît îi era cu putinţă, sîrguindu-se şi nevoindu-se întru Duhul, din viaţa de aici s-a mutat către Domnul.

Al doilea ucenic al cuviosului era Iosif care avea ca patrie acelaşi ostrov, Cipru, şi care cu adevărat întru nevoinţele cele pentru dreapta credinţă era întocmai cu Gherasim. Celelalte isprăvi ale lui Iosif le tăcem, pentru ca să nu întindem cuvîntul. Însă şi el atîtea nevoinţe pentru buna credinţă a suferit vitejeşte stînd împotriva latinilor şi cu darul lui Hristos pe mulţi, nu numai bărbaţi ci şi femei, i-a adus la buna credinţă. Nimeni din cei ce au cîştigat mare laudă pentru înţelepciunea elinească şi au deprins învăţătura ei desăvîrşită, n-a putut să ajute dreptei credinţe.

Iar el deşi era simplu după învăţătura filosofiei celei din afară, dar avea înţelepciunea cea adevărată, care întotdeauna aceeaşi este şi rămîne, adică darul Sfîntului Duh, prin care şi pescarii apostoli, proslăvindu-se şi învăţîndu-se, au ruşinat pe înţelepţii lumii. Aşa şi minunatul Iosif s-a preamărit de Dumnezeu şi a ruşinat pe latini, iar celelalte fapte bune şi viaţa lui cinstită şi preamărită, nefiind harnici a le povesti precum se cuvine, le cinstim cu tăcerea.

Iar tu, ascultătorule, vezi te rog şi pe altul din ucenicii sfîntului, pe minunatul ava Nicolae, care era din Atena. Dar, ajungînd aici cuvîntul nostru, nu fără de lacrimi îmi vine să pomenesc de bărbatul acesta, căci mintea mea slăbeşte obosindu-se de mîhnire, iar mîna amorţeşte pentru a scrie mărirea cea neajunsă a laudelor lui. El era bărbatul împovărat de bătrîneţe cinstită şi obosit, avînd ca la optzeci de ani, neslăbit, suferind nevoinţele în pustietate, în cărunteţe şi în pricepere. Şi era cinstit în obicei, încît nu ştiu de s-ar mai fi aflat altul aşa de cinstit, care pentru dreapta credinţă şi pentru dogmele drepte a răbdat bărbăteşte de la împăratul Mihail Paleologul, cugetătorul de cele latineşti, tot felul de jefuiri şi izgoniri şi chiar închisori multe şi întunecate.

Pentru că Nicolae, venind în patria sa şi vestind poporului cuvîntul învăţăturii, cu curele tari şi cu frînghii strîngîndu-i-se mîinile şi cu lanţuri grumajii, mult a pătimit. Apoi spre batjocură cinstitele bătrîneţi i le-a ras; dar nu s-a oprit aici socoteala cea nebunească şi fără de omenie, ci săvîrşea şi altele, care fără de plîns nu este cu putinţă a le povesti; căci cu multă îndîrjire şi cu voia răucredinciosului ce stăpînea atunci, bărbaţii cărora li se poruncise a-l chinui şi care erau vestiţi pentru cruzime, l-au culcat pe drumul cel de obşte şi cu picioarele sărind peste dînsul, l-au legat înaintea poporului; apoi tîrîndu-l şi împrejur ducîndu-l, ca şi cum s-ar mîndri cu neomenia, nu ştiau, lipsiţii de minte, că pe ei se vădeau mai vîrtos pentru răutate, iar lui prea mare slavă îi pricinuiau.

Dar după aceasta Dumnezeu, privind de sus cu milă, lucrurile Bisericii s-au întors în adîncă pace şi alinare, iar preasfinţitul patriarh Iosif, luînd în mîini orînduirea Bisericii şi stăpînirea, multă silinţă şi sîrguinţă punea ca să hirotonească pe Nicolae arhiereu. Dar el nu a voit nicidecum, cinstind smerita cugetare şi smerenia, pe care desăvîrşit le-a deprins, şi n-a primit deloc hirotonia; ci poftind viaţa cea iubitoare de linişte şi fără de gîlceavă, s-a dus la Muntele Athos.

Însă, cel ce era atunci egumen al Muntelui Athos, văzîndu-l pe acesta plin de toate virtuţile şi împodobit cu fapta bună, l-a iubit pe el foarte, ca unul ce era şi el lucrător al faptei bune. L-a pus eclesiarh, chiar fără voia lui, în cinstita mînăstire a Careilor; dar puţină vreme trecînd s-a întîlnit, după iconomia lui Dumnezeu, cu minunatul Grigorie dascălul.

Deci, prinzîndu-se de preadulcile cuvinte ale aceluia, cu tot cugetul şi cu toată plecarea sufletului s-a făcut ucenic al acestuia. Căci, precum se poate vedea, roiul albinelor zburînd din stupii lor, şi oriunde ar avea trebuinţă zburînd peste flori, dacă văd undeva miere, de mirosul acela atrăgător, albinele cu toată pornirea aleargă la aceea şi nu vor a se duce de acolo, pînă nu vor suge şi pînă nu se vor sătura pînă la saţiu de miere. După aceasta iar se sîrguiesc la alergare, pentru ca să umple ale lor case din acea miere. Tot aşa a urmat şi s-a împlinit preabine cu de-a pururea pomenitul acela, Nicolae, care, cu adevărat s-a făcut lăcaş al fericitei odihne preaînalte. Căci, umplîndu-se de înţelepciunea cea curată şi de cunoştinţa cea adevărată întru Duhul, pe toţi cu mireasma faptei bune îi atrăgea.

Precum magnetul, prin sila cea negrăită a firii atrage la sine fierul cel preatare, aşa şi Cuviosul Grigorie, nu numai pe cei ce l-au văzut şi care cu dînsul au vorbit, ci şi pe cei ce erau departe, şi prin graiurile sale cele dulci şi de suflet folositoare îi atrăgea; graiurile pe care fiecare om înţelept le-ar fi numit graiuri ale vieţii veşnice şi cuvinte dumnezeieşti. Precum cu Hristos Dumnezeul nostru s-a întîmplat, căci pe El văzîndu-L Andrei, îndată, lăsînd pe Ioan, a alergat la Iisus, apoi nedespărţit I-a urmat, tot aşa şi cu dînsul, de multe ori s-a întîmplat, ca şi cum pe acela îl vedeau, care îi întrecea pe monahii şi dascălii cei îmbunătăţiţi.

Căci la atîta evlavie şi statornicie duhovnicească a ajuns Cuviosul Grigorie, încît prin faţa cea veselă şi blîndă închipuia şi arăta strălucirea sufletului. Iar ucenicii îndată pe dascălii lor îi lăsau, alergînd la învăţătura şi însoţirea lui, supunîndu-i-se şi dorind să dobîndească de la dînsul învăţătura.

Şi precum cu adevărat sfinţitul întru toate şi cinstitul ava Nicolae, nu numai de lume s-a lepădat, ci şi slavele şi cinstirile omeneşti, ca pe nişte sarcini deşarte şi de prisos, le-a scuturat de la sine; aşa şi bătrîneţile şi anii cei mulţi ai vieţii sale le-a defăimat, şi s-a aruncat la picioarele Cuviosului Grigorie, care îi vestea pacea şi cele bune, primind osteneala supunerii ca pe un cîştig şi o mare dobîndă.

Deci Nicolae, ca Samuel, afierosindu-se lui Dumnezeu, dîndu-şi ocîrmuirile gîndurilor şi ale voilor sale după fluierul cuvintelor lui Grigorie, apoi făcîndu-se întru toată fapta bună şi în smerenie iscusit, pe toţi cei de acolo i-a întrecut.

Dar şi de acest lucru al fericitului şi prea dumnezeiescului părinte Grigorie, pe care, cu cuvioasă iconomie, îl făcea la cei supuşi, ar putea a se minuna cineva foarte cu cuviinţă. Căci, cînd voia să mustre pe vreunul din fraţi spre folosul aceluia, dorindu-i îndreptare, îndată îl ocăra, numindu-l netrebnic bătrîn, adică îmbătrînit în răutăţi, care nici un lucru bun n-a lucrat şi, de trîndăvie fiind plin, se leneveşte de a sa mîntuire.

De multe ori părintele poruncea şi unora din monahi cu asprime şi de la masă îi izgonea spre folosul lor, în tot chipul iconomisindu-i, după cum am zis. Acestea auzindu-le Nicolae, care după Dumnezeu se nevoia cu tot chipul smeritei cugetări, căzînd la picioarele dascălului său, plîngea.

Iar eu, făcînd povestirea aceasta, mă sfiesc cu sufletul şi cu totul mă ud de lacrimi şi de mirare mă umplu, ca şi cum pe acesta l-aş vedea întins la picioarele dascălului, după cum am arătat. Deci caută şi tu o, ascultătorule, şi minunează-te de economia pe care o făcea acest părinte dumnezeiesc. Căci în acest chip pe cel ce greşea, mustrîndu-l pentru folosul lui, după ce îl dojenea, îl ierta, iar mai pe urmă îl elibera. Dar aceasta mi-a venit mie să le povestesc din multele fapte ale acelui bărbat. Căci multă este revărsarea isprăvilor aceluia şi nu va putea cineva a înota în noianul acesta, dacă se va ispiti cu de-amănuntul să pomenească bunătăţile lui.

Însă tu, iubitule cititor, mai vezi şi pe alt ucenic al dumnezeiescului Grigorie, pe Marcu, vrednicul de minune, lucrător al faptei bune prea desăvîrşit care era din latura Cladomenitidii. Acesta, mergînd la Tesalonic, s-a tuns monah în cinstita mînăstire ce se numea "a lui Chir Isaac", în hotarele prea vestitei cetăţi a Tesalonicului.

Mai pe urmă, mergînd la Sfîntul Munte, s-a făcut şi el unul din ceata ucenicilor lui. Şi ca să spun mai pe scurt, atîta priveghere şi sîrguinţă la rugăciune a cîştigat şi, după sfinţitele cuvinte, atît de mult a iubit a fi lepădat în casa Domnului şi a se face lăcaş tuturor faptelor bune, şi atît de mult a îmbrăţişat cu tot sufletul şi cu toată inima fapta bună a smereniei şi a ascultării spre a împlini toate faptele bune, încît nu numai întîistătătorul, ci şi întregii obşti cea întru Hristos slujea la toată trebuinţa cu sîrguinţă.

Iar dacă nu ar fi găzduit pe toţi monahii, ce veneau şi năzuiau acolo şi dacă nu i-ar fi odihnit, arătîndu-li-se lor în chip de rob, cu totul nesuferit ar fi socotit lucrul acesta. Că într-adevăr, fără făţărnicie, porunca lui Hristos o arăta, cel ce voieşte să fie cel dintîi, să fie cel mai de pe urmă decît toţi şi al tuturor slujitor. Căci nu era nimeni din cei ce veneau acolo să nu se minuneze şi să nu laude pe dumnezeiescul Marcu. Şi după ce i-ar fi văzut odată faţa lui, care avea bună mireasmă duhovnicească, nu se putea să nu ia dintr-însa sfinţenie în sufletul său şi să nu fi luat pildă să se facă şi el smerit cugetător ca şi dumnezeiescul Marcu.

Acesta, pînă cînd a ajuns întru adînci bătrîneţe aceleaşi lucruri bune cu multă bucurie dorea a le face, încît, nici bătrîneţele, nici slăbiciunea, nici vreo altă pricină nu putea să-l oprească de la aceasta. Încă şi slujba bucătăriei cu sîrguinţă îndeplinind-o, niciodată nu s-a arătat lenevos. Pentru aceasta, văzînd Cel ce fericeşte pe cei smeriţi cu inima atîta smerită cugetare şi ascultare din partea lui, pînă în atîta slavă l-a ridicat pe dînsul, încît, strălucindu-se de darul Sfîntului Duh s-a făcut organ preavestit, răsunînd întru blîndeţe.

Căci, ajungînd la limanul cel neînvăluit şi liniştit şi unindu-se cu Dumnezeu, numai cu El vorbea şi de negrăită strălucire se veselea, încît pe mulţi în viaţa aceasta i-a împărtăşit de folos sufletesc prin învăţătura şi sfinţenia care erau întru dînsul. Că pe acest om cu chip dumnezeiesc şi asemenea îngerilor multă vreme petrecută cu dînsul, ni l-a făcut cunoscut mai ales nouă, celor de sub ascultarea lui. Căci eu cu dînsul sub un acoperămînt am petrecut şi la o masă am stat, cugetînd ca şi dînsul, preaiubit fiindu-mi cu duhul întru toate. Căci ce lucru nu ne era nouă de obşte?

Eram uniţi într-un gînd şi aveam prietenie din tot sufletul, cinstind cucernicia şi cinstea cea cuviincioasă. Deşi îmi poruncea să nu spun faptele cele bune ale lui şi sporirile pe care i le dăruise Dumnezeu, dar de vreme ce laudele şi isprăvile sfinţilor povestindu-le, ascultarea lor îndeamnă pe ascultători şi să le urmeze. De aceea am judecat că este bine a nu le da cu totul tăcerii.

Acel dumnezeiesc părinte, minunea cea mare şi vestea de obşte cea de pretutindeni a lumii, Grigorie, vrînd să se ducă în cinstita lavră, în acest chip ne-a unit pe noi unul cu altul şi împreună ne-a legat cu învăţăturile şi sfaturile sale, încît ni se părea că avem un suflet în două trupuri şi pînă la sfîrşit nedespărţiţi ne-a poruncit să petrecem. Şi ne-a zis mai pe urmă mişcat de duhul care locuia întru dînsul, că dacă aşa ne vom afla uniţi, nu ne vom lipsi de împărăţia şi slava lui Hristos.

Iar noi, după obicei, făcînd îndatorita metanie la picioarele lui şi împreună cu rugăciunile învrednicindu-ne de binecuvîntare, ne-am unit unul cu altul nedespărţiţi una şi aceeaşi cugetînd şi lucrînd în toţi cei douăzeci şi opt de ani petrecuţi împreună. Şi dacă chema cineva pe Calist îndată avea şi pe Marcu. Şi dacă iarăşi pomenea cineva de Marcu venea şi Calist, arătîndu-se în aceeaşi dată. Încît toţi părinţii care locuiau acolo în schit, căutau la noi pentru buna unire la un gînd şi pacea pe care o aveam, cu darul lui Hristos ca o pildă lăudată. Şi dacă vreodată prin pizma vrăjmaşului şi vicleanului se întîmpla între unii vreo neînţelegere de multe ori aduceau întru pomenire pilda noastră plăcută lui Dumnezeu.

Dar mai pe urmă, nu ştiu cum s-a întîmplat că Marcu a căzut într-o boală trupească; pentru aceasta ne-am dus la sfînta Lavră pentru tămăduirea bolii. Deci în acest chip urmînd lucrul sfinţii bărbaţi cei ce se nevoiau acolo, văzînd comoara faptei bune şi a cucerniciei lui nu i-au dat voie în nici un chip să se ducă de acolo, socotind ca o pagubă nesuferită lipsa lui. Iar eu, Dumnezeu mişcîndu-mă, m-am întors în cinstita mînăstire a Ivirilor.

Deci le-a părut poate unora că ne-am despărţit unul de altul cu trupurile şi cu locul, dar cu sufletul eram împreună prin darul lui Dumnezeu, care împreună leagă şi împreună ţine cele bune. Pentru aceea, orişiunde am fi petrecut, totdeauna uniţi am rămas unul cu altul. Şi fiecare din noi păzea pomenirea celuilalt curată, cu multă dorire duhovnicească purtînd-o în minte totdeauna. Şi precum cele ce cu o firească milostivire sînt legate unele cu altele şi despărţire nu primesc, aşa şi noi eram uniţi unul cu altul.

Dar fericitul Marcu atîta s-a slăvit de la Dumnezeu prin strălucirile şi darurile pe care le lua de la El, totdeauna sporind şi punînd suişuri în inimă şi din slavă în slavă trecînd, încît nu era cu putinţă a povesti după vrednicie sau a scrie noi cei ce voim a face pomenire despre dînsul, ca să nu părem celor neînvăţaţi că povestim lucru nevrednic de credinţă.

Căci unii cu adevărat orbindu-se la minte şi de urîta boală a dogmelor străine şi neadevărate ale lui Achindin bolind, nu voiau să primească darurile şi arătarea lui Dumnezeu ce se fac prin suflet în sfinţii cei curaţi cu inima. Căci asupra Darului dumnezeiesc nebuneşte hulind şi îndrăznind a-l numi zidire, iar dumnezeieştile Scripturi răsturnîndu-le, vor ca taina economiei s-o răstoarne; dar fie ca inimile lor să le atingă dreapta Celui Preaînalt, ca să cunoască pe Cel bun şi ca nu pînă în sfîrşit bucurie să se facă ei vicleanului. Iar cuvîntul nostru, către cele dinainte să călătorească.

Mai pe urmă, Iacob şi Aaron s-au făcut ucenici marelui bărbat. Iacob a ajuns episcop al sîrbilor, iar Aaron, venind după aceea la Sfîntul Munte, a fost primit de Cuviosul Grigorie, căruia i s-a făcut milă de dînsul, căci era orb, precum Iisus S-a milostivit de orbul cel din naştere şi l-a miluit. El a învăţat de la dascălul său cel duhovnicesc, cum Dumnezeu, pentru bunătatea cea desăvîrşită şi pentru purtarea de grijă către neamul nostru, S-a făcut om, ca să cheme pe strămoşul nostru Adam, care pentru călcarea poruncii vai! a căzut, izbăvindu-l şi slobozindu-l de tirania începătorului răutăţii şi înviindu-l din stricăciunea morţii.

Căci orbirea ochilor trupeşti care se întîmplă din orice fel de pricină, nu numai că nu slăbeşte ochii sufletului, ci şi lumina veşnică dăruieşte celor ce vitejeşte suferă şi nădăjduiesc curat către Dumnezeu. Aşa şi el, întru luminarea inimii, a primit sfătuire şi i s-au deschis ochii sufletului. Şi dacă nu ar înţelege cineva fără de îndoială aceasta, în deşert zice că este întemeiată nădejdea venirii lui Hristos cea mîntuitoare şi adevărată, pentru care şi răni, legături, lepădarea mădularelor, închisori şi în cele din urmă moarte suferind şi răbdînd bărbăteşte, căutînd către veşnicile răsplătiri ce vor să fi; necăjindu-ne, rău pătimind după cum zice marele apostol şi această lumină vremelnică ce mîngîie puţin simţirea cu totul lepădînd-o, să aflăm lumina cea dintru început, semănată în sufletele noastre, pe care, pentru călcarea de poruncă, a întunecat-o Adam.

Dar cînd cu ajutorul şi cu darul lui Hristos, prin rugăciune fierbinte şi prin cerere necontenită vom curăţi inimile noastre, atunci ni se luminează mintea şi cugetul, partea cea stăpînitoare şi domnitoare a sufletului, care ca un ochi sînt sufletului, după învăţătura părinţilor. Atunci, după proorocul împărat, putem şi noi cu îndrăzneală să zicem către Dumnezeu: Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea, şi lumină este drepţilor totdeauna.

Astfel, deschizîndu-se ochii sufleteşti, făcîndu-se strălucită frumuseţea sufletului, omul care întru duhul s-a făcut după Dumnezeu, vede după fire, precum vedea Adam înainte de călcarea poruncii.

Aceste sfaturi, după cum s-a arătat, auzindu-le fratele acela, înţelegîndu-le şi pe toate în minte purtîndu-le, ruga pe Dumnezeu întru zdrobirea inimii, zicînd astfel: "Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe femeia cea gîrbovită ai îndreptat-o, care cu cuvîntul ai întărit pe slăbănog şi ochii orbului i-ai deschis, priveşte spre mine cu negrăită şi neasemănată milostivirea Ta şi pe ticălosul meu suflet cel gîrbovit în tina păcatului, care zace jos, să nu-l treci cu vederea în groapa deznădejdii. Ci ca un îndurat, deschide-mi ochii inimii, ca să se înrădăcineze frica Ta întru dînsa, să priceapă poruncile Tale şi să facă voia Ta".

Astfel, adeseori din adîncul inimii, strigînd către Dumnezeu, precum Moisi văzătorul de Dumnezeu tăcînd, înălţa glasuri rugătoare către Dumnezeu, în adîncul cugetului pomenindu-le, după cum zice: Pentru ce strigi către mine? Moisi, tăcînd, îl aude pe Dumnezeu. Aşa şi acela a fost auzit de Dumnezeu şi s-a învrednicit de darul ochilor sufleteşti cu adevărat, încît nu numai că nu mai avea trebuinţă de ducători de mînă şi de povăţuitori, ci în chilie şezînd, ca şi cînd vedea mai înainte, zicea: "Ieşiţi spre întîmpinarea monahilor care vin către noi".

Şi pe cei care veneau îi chema pe nume. Astfel se întîmpla cu preaslăvire şi precum zicea, aşa urma şi lucrul. Iar cînd se apropia vreo pomenire a vreunuia din sfinţii cei mari, sau a vreunuia din dumnezeieştile şi stăpîneştile praznice, cu multe zile mai înainte, fără de învăţătură, însemna numele sfîntului care se prăznuia întru pomenire sau a stăpînescului praznic ce era să fie.

Fiind întrebat cum el, care era neînvăţat, vedea mai înainte acestea, răspundea zicînd că o mare strălucire şi slavă se face mai înainte de la Dumnezeu în sufletul lui şi de aici învăţa acestea şi mai înainte spunea numele praznicului. Odată, împreună cu Iacob, cel mai înainte zis, care era ucenic împreună cu Aaron, voiau să meargă la un monah şi cînd amîndoi sosiră aproape de locaşul aceluia, nemaifiind decît una sau două stadii depărtare, prin dumnezeiască insuflare, Aaron a zis lui Iacob:

"Voiesc ca tu să ştii că fratele la care mergem acum, ţinînd în mîini sfinţita carte a celor patru Evanghelii, după obicei acest capitol al Evangheliei îl citeşte"; şi i-a adăugat numele. Mergînd amîndoi pe din dos la chilia monahului, cercetînd au aflat că adevărat a fost ce mai înainte a spus Aaron prin cuvinte. Acestea, din povestirile cele multe despre acela, sînt puţine şi mici pe care le-am amintit.

Însă cuvîntul are acum să adauge, după datorie, şi despre sfinţita povestire a altor ucenici ai cuviosului, adică a lui Moisi, a lui Loghin, a lui Cornelie, a lui Isaia şi a lui Clement. Aceştia întru început, cu prea multe sudori şi cu osteneală, au alcătuit viaţa cea după Dumnezeu şi prin cugetare şi prin sîrguinţa celor mai bune şi mai înalte au cîştigat-o, şi pînă la sfîrşit lucrarea cea gînditoare şi mîntuitoare au cugetat-o şi întru dînsa s-au îndeletnicit. Şi pe mulţi ucenici au cîştigat la aceasta şi cu pace viaţa şi-au săvîrşit, sufletele lor dîndu-le lui Dumnezeu, în locul slavei şi în cortul cel minunat s-au sălăşluit.

Dar cum ar fi fost cu dreptate, făcînd noi pomenire de minunatul Clement, să nu povestim şi puţine din cele dăruite lui de Dumnezeu? Acesta a odrăslit şi a crescut, bine trăgîndu-şi neamul dintre oameni cinstiţi. Era păstor de oi, ca unul ce trăia în sărăcie. Odată, la miezul nopţii, priveghind la păzirea turmei sale, a văzut o revărsare de lumină peste turmă, care a strălucit luminos.

Umplîndu-se de bucurie, căuta întru sine şi, nedumerindu-se, zicea: "Nu cumva eu pe ciomagul acesta ciobănesc dormitînd, fără de veste, lumina zilei şi a soarelui a strălucit?" Şi pe cînd gîndea acestea, a văzut lumina aceea încet şi cîte puţin ducîndu-se la cer şi s-a făcut iarăşi noapte. Atunci de bucurie umplîndu-se şi turma lăsînd-o, îndată s-a dus la Sfîntul Munte.

Mergînd în schitul ce se numeşte al lui Morfono şi întîlnindu-se cu un monah simplu dar cucernic şi plin de fapte bune, s-a îmbrăcat în haine monahiceşti, nimic altceva învăţînd de la monahul acela, fără numai "Doamne miluieşte". Dar, trecînd puţină vreme, iarăşi a început cîte puţin a se arăta lumina aceea care a strălucit peste staulul oilor şi a umplut de dar sufletul lui, căci era bărbat simplu şi neiscoditor cu totul. Deci monahul, nefiind puternic a judeca cele văzute, luîndu-l pe acela cu sine au venit la Sfîntul Grigorie şi pe toate le-a descoperit Clement şi la picioarele aceluia căzînd, s-a rugat fierbinte ca şi el să fie primit la Sfîntul Grigorie, ca, cu adunarea lui cea bună, să se rînduiască şi împreună să se numere.

Bucuros primindu-l dreptul, cu dragoste s-a plecat spre rugăciunea lui. Fiindcă acela era cu adevărat următor lui Hristos, pe toate cu faţă veselă primindu-le şi de mîntuirea celor ce aleargă la dînsul însetînd. Astfel, luîndu-l şi sfătuindu-l, îl învăţa despre cele ce pricinuiesc mîntuirea sufletului, despre răbdarea celor ce vin asupra-i ori în ce chip, despre răbdare şi smerenie şi pentru a-şi pune nădejdea de-a pururea către Dumnezeu, de la care este tot lucrul bun ce se isprăveşte de oameni. Apoi îl învăţa a nu se lenevi de pravila şi canonul său şi totdeauna să aibă cugetare neîntreruptă la moarte.

Primind Clement cu smerită cugetare şi cu dulceaţă folositoarele şi părinteştile învăţături, a făgăduit că fără de pregetare pe toate le va face. Şi precum cremenea, lovindu-se de amnar, îndată îşi scoate focul ce-l are înăuntru ascuns şi poate a se aprinde cînd se atinge de materia potrivită; sau precum scînteia, în puţine paie căzînd, văpaie se înalţă, în acelaşi chip Clement întru toate era ca un jar de foc sau ca un foc în spini, după cum zice Scriptura, inima lui făcîndu-se încăpere a învăţăturii.

Mai ales era îndemînatic spre străjuirea şi păzirea inimii. De aceea, în scurtă vreme pe toţi i-a uimit prin întinderea lucrării şi sîrguinţei după Dumnezeu. Nu numai întru vederea celor ce sînt a venit şi s-a suit şi la minte s-a luminat cu strălucirea darului, ci şi suişuri, după David, a pus în inima sa şi strălucit a primit-o prin lucrarea Domnului. Că sufletul cel nevinovat, apropiindu-se de Dumnezeu şi Tatăl şi cu totul întru Dînsul întinzîndu-se, se face cu chip dumnezeiesc. Şi pentru aceasta petrece întru cele mai presus de fire. Că Dumnezeu, fiind privitor asupra inimilor, pe inima cea zdrobită şi smerită nu o urgiseşte, după dumnezeiescul David.

A adăugat încă şi aceasta Clement, zicînd că, de cîte ori era trimis de dumnezeiescul şi de-a pururea pomenitul părinte Grigorie pentru vreo slujbă, să meargă în cinstita şi sfinţita Lavră la monahii ce pustnicesc acolo, şi îi auzea pe dînşii cu evlavie şi cu multă cinste şi frică lăudînd şi cîntînd: "Ceea ce eşti mai cinstită decît heruvimii...", atunci vedea ca un nor luminos din cer zburînd deasupra Lavrei. Şi aceasta minunat o urmărea, pînă se sfîrşea cîntarea "Cuvine-se cu adevărat". Apoi iarăşi cîte puţin vedea acest nor cu chip de lumină suindu-se la cer.

Încă şi Iacob cel fără de vicleşug, întrebat fiind de un scolastic dacă darul Duhului, care de sus se pogoară către noi, se dă în chip firesc sau nu, el a răspuns aşa: "Niciodată să nu înţelegi aşa, iubite, cum că este cu putinţă ca firea omului să primească în chip firesc darul Duhului. Ci numai cu întemeiere înţelege şi crede arătat, privind adevărul, că numai Preacurata şi Preasfînta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, precum bine a voit Unul din Preasfînta Treime, a luat firea frămîntăturii noastre, pentru mîntuirea cea de obşte a neamului omenesc ca pentru a doua oară să aducă zidirea la frumuseţea cea dintîi".

Ca pe un dumnezeiesc glas, toţi auzind învăţătura dumnezeiescului Grigorie, toată mulţimea şi toată adunarea din sfinţitul locaş al Sfîntului Munte, alerga către el, nicidecum suferind să se lipsească de a nu se împărtăşi cu toată inima şi cu tot sufletul a se îndulci de această învăţătură, plăcută lui Dumnezeu şi de folos obştei. Căci de atîta duhovnicească înţelepciune şi dar s-a învrednicit de la Dumnezeu întru toate cinstitul acela, încît pe toţi cei ce veneau la dînsul îi împărtăşea de mult folos sufletesc.

Cînd ne vorbea despre curăţenia sufletului şi în ce chip omul se îmbracă cu darul dumnezeiesc care covîrşeşte hotarul cel omenesc, se aşeza acest dar în sufletul nostru ca şi în Cornelie, cînd marele Petru îl învăţa şi Duhul cel Sfînt a căzut peste dînsul. Aşa s-a făcut cu adevărat şi la aceia pe care îi învăţa dumnezeiescul Grigorie, după cum mai pe urmă ne-au povestit cei ce au primit acest lucru cu plăcere şi cu multă dragoste duhovnicească, încît se par nevrednice de crezut celor ce nu ştiu isprăvile cele multe întru fapta bună ale aceluia, care erau mai presus de număr cu înălţimea dragostei şi a unirii celei cu Dumnezeu.

Însă să cadă pizma, să se izgonească zavistia. Căci cel ce a zis: Cine crede în Mine rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui - adică cuvinte ale vieţii veşnice -, şi muntelui îi va zice: Mută-te de aici acolo, şi se va muta. Aceia vor face mai mari decît ceea ce fac eu. Însuşi Stăpînul tuturor şi Domnul, Care luminează pe tot omul ce vine pe lume, a luminat şi pe Cuviosul Grigorie, şi prin doisprezece ucenici pe care îi avea, nu numai pînă la şaptezeci au sporit, ci mai pe toată mulţimea monahilor atoniţi în fiecare zi îi învăţa, luminîndu-i; şi prin curata linişte şi rugăciune pe toţi care veneau la dînsul cu sîrguinţă, îi împrietenea cu Dumnezeu.

Căci pe cît îi era cu putinţă voia şi dorea, cu iubire de Dumnezeu, să-i aducă pe toţi înăuntrul razei şi a strălucirii Bunului şi Preasfîntului Duh. Nici un loc din cele de aici n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se şi împuternicindu-se, nu numai poporul grecesc şi bulgăresc, ci şi la sîrbi se sîrguia să semene sămînţa cea bună a liniştei cu lumină.

Acestea cu plăcere de Dumnezeu făcîndu-se, n-a fost cu putinţă a se odihni vicleanul, ci din zavistie şi din răutatea prin care el a căzut, a îndemnat şi a ridicat asupra cuviosului pe cei mai iscusiţi în deşarta înţelepciune cea din afară, zicînd despre Grigorie: "Iată a venit învăţător nou". Zavistia fiind naşterea vicleanului duh, mamă a clevetirii pentru isprăvi străine, după înţeleptul ce zice: Nicidecum nu ştie să citească lucrul cel de folos.

Deci de ce să zăbovim aici mai mult? Căci văzătorul acesta de Dumnezeu şi de-a pururea pomenitul Grigorie, avînd duhul drept şi fiind preacurat cu inima, şi într-adevăr fericit, după cum zice: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, după ce a luat asupra-şi crucea lui Hristos, şi omul cel dinăuntru, adică în inimă, îl avea pe El vieţuind, trăia mai presus de toate acestea, după cele zise: Dacă Dumnezeu este cu noi - sau mai bine să zic întru noi -, cine va fi împotriva noastră?

Multă zăbavă ar fi fost în vremea de acum, a număra toate faptele lui bune; căci cine va putea să numere sau să socotească nisipul mării sau picăturile ploii, sau lungimea adîncului? După ce a mers la Muntele Atonului, a cercetat pe toţi părinţii de acolo şi i-a ispitit şi a aflat la dînşii multe fapte bune; iar liniştea sau paza minţii nicidecum, după cum mai sus am arătat. Dar omul acesta al lui Dumnezeu, pe toţi cu sfaturi şi cu învăţături bune către sîrguinţa cea preaiubitoare de Dumnezeu i-a ridicat şi i-a deşteptat. Căci nu numai pe cei ce şedeau în singurătate, adică pe sihaştri, ci şi pe cei cu viaţă de obşte îi îndemna să ia aminte şi să se îngrijească pentru trezvie şi pentru linişte, după dumnezeiasca învăţătură a aceluia.

Semănătorul de neghine, diavolul, meşteşugind împotrivă şi în toate chipurile uneltind asupra faptei bune, nici aici nu a suferit, ci cu măiestrie a făcut să pătimească precum nu se cădea, în răutatea celor mai isteţi în taină vîrîndu-se, a uneltit ca, Cuviosul Grigorie să cadă în veninul zavistiei. Pentru aceasta şi ceilalţi de o socoteală cu dînsul, adică asemenea cu semănătorul neghinelor făcîndu-se, de multe ori au vrut să-l izgonească pe dînsul din Muntele Atonului cu prigonirea şi cu mîndria. Deci cu pizmă ziceau către dînsul: "Nu ne vei învăţa pe noi calea pe care nicidecum nu o ştim".

În acest chip zavistia aprinzîndu-se, iar răutatea prea mult sporind, Cuviosul Grigorie, simţind şi de-a pururea judecînd cuvintele acestea, socotind să dea loc răutăţii, a luat pe unul din ucenicii săi, pe un oarecare Isaia, care era din acelaşi schit şi care cel dintîi a zidit acolo chilie.

Şi fericitul acesta multe şi cumplite nevoi a pătimit, nevoindu-se pentru buna credinţă, prigonit fiind de împăratul Mihail Paleologul cel de un cuget cu latinii, care ocîrmuia atunci împărăţia grecilor, pentru schimbarea şi strămutarea, vai mie, a dogmei celei drepte şi pentru tulburarea şi furtuna ce s-a întîmplat Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că nu voia să se împărtăşească cu Ioan vechiul patriarh de atunci, acel suflet care de rîvna lui Dumnezeu se rodea şi se topea. O! dragoste dumnezeiască care atîta pornea pentru cei ce foarte rîvneau pentru Dînsul, şi totdeauna zicea ca Ilie: Dorind, am rîvnit după Domnul Dumnezeu.

Deci de se cuvine mai adevărat a zice prin neobosita învăţătură cea întru Hristos şi care întocmai ca şi cu aripi degrabă, pretutindeni se trimite, pe toţi cu Biserica lui Dumnezeu cea ortodoxă i-a unit. Pe acest Isaia avîndu-l cu sine, care i se făcuse ucenic, s-a dus şi a intrat în Protaton.

Dar egumenul Protatului care era atunci văzîndu-i, cu dragoste şi cu bucurie i-a primit şi a început cu iubire şi pe ocolite a atinge pe dumnezeiescul Grigorie că nu făcea învăţătură pentru trezire şi pentru rugăciune, ca şi cum ar fi putut către acela a se apropia şi împotriva adevărului a veni, care era purtător de Duh şi pe cele adevărate luminat le vestea spre folosul cel de obşte. Ci acesta era acoperămînt sau o perdea, precum ni se părea, a iubirii de sine, căci afară de voia şi socoteala acestuia învăţa cuviosul.

Deci egumenul Protatului cu de-amănuntul aflînd fapta cea bună, cea covîrşitoare a bărbatului aceluia şi înălţimea învăţăturii lui celei dumnezeieşti, pe toate lăsîndu-le, îndată spre învăţare venind, mare dobîndă socotea a odihni pe cuviosul. Şi nu poate cuvîntul cu lesnire a povesti cum cu tot felul de îngrijiri şi sîrguinţe i-a ospătat şi i-a primit. Că zicea: "Adevărul îmbrăţişîndu-l astăzi cu Petru şi cu Pavel, marii apostoli, vorbeşte". Deci, adevărul prealuminat strălucind de atunci, aveau ca dascăl de obşte pe dumnezeiescul Grigorie, cu veselie duhovnicească toţi sihaştrii şi vieţuitorii.

Dar din pricina mulţimii celor ce veneau la dînsul atunci pentru folos, nu avea înlesnire să se liniştească. De aceea de multe ori se muta, iubind liniştea; uneori lîngă cinstita mînăstire, a Sfîntului Simon, care se zice Simon Petru, pentru că era aspră şi rîpoasă şi cu anevoie de umblat calea ce ducea acolo; iar alte ori la locul care se numeşte al lui Hrenteli sau însuşi pîrîul acela prea adînc, care se numeşte al lui Ţegreia. Cu toate acestea, şi în aceste locuri pustii în care se muta, zidea chilii pentru cei ce veneau la dînsul, pentru că mult socotind depărtarea şi foarte mult dorind linişte nu voia a se depărta de vedere şi privire nici un ceas.

Dar ce s-a întîmplat după aceasta? Fără de veste neamul cel fără de Dumnezeu şi barbar al agarenilor (turcilor), ridicîndu-se au năvălit şi au prădat părţile dimprejurul muntelui, ca un lanţ, cu negrăite judecăţi; şi pe monahii ce se nevoiau acolo i-au cuprins şi i-au legat şi i-au robit. Deci acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu şi ştiind că prea multe a pătimit de la aceşti barbari şi că neîndeletnicirea şi grija risipesc mintea şi îi tulbură liniştea; şi din lucrarea şi deprinderea cea după fire o scoate - îşi pune în gînd a se duce pe cinstitul vîrf al muntelui Sinai.

Deci s-a dus la Tesalonic, avînd cu sine ucenicii pomeniţi înainte, încă şi pe mine cu dînsul. Şi trecînd două luni, fiindcă nu avea sălăşluire cuviincioasă liniştii, de toţi tăinuindu-se m-a luat pe mine împreună cu un alt monah şi, intrînd într-o corabie şi vînt bun suflînd, am ajuns la ostrovul Hiului.

Acolo, după ce am întîmpinat pe un monah care se întorcea de la Ierusalim, acesta nu ştiu cum ne-a împiedicat pe noi din calea care ne ducea la Ierusalim. Deci de la Hiu ridicîndu-ne, ne-am pogorît în Mitilin, şi în muntele Livanului petrecînd puţină vreme şi nici acolo neputînd afla sălăşluire liniştită, am venit în fericita cetate a Constantinopolului, neputînd de aici a ne ridica din pricina iuţimii iernii ce venise asupră-ne, fiindcă şi curgerile rîurilor veneau cu gheaţă. Atunci, nevoia silindu-ne, am îngăduit şase luni, aflîndu-ne într-un colţ al cetăţii care se numeşte Letos.

Eram ascunşi ca nişte străini, rău pătimind. Dar marele purtător de grijă şi economul vieţii tuturor ne hrănea pe noi cu preaslăvire, precum şi pe Ilie, cu pîine prin corbi şi ca pe Daniil proorocul, care şedea în groapa leilor şi dinţii acestora ce scrîşneau îi încuia îngerul şi astfel din îndepărtată călătorie venea la dînsul cu hrană. Şi pe alţii alteori i-a hrănit, după neurmata voire cea mare a lui Dumnezeu. Iar hrana ni se dădea prin rugăciunea marelui şi minunatului bărbat, în numele acestuia. Dar nici el, nici altcineva din noii ucenici nu se îngrijeau, nici cunoşteau cumva aceasta.

Însă s-a vestit despre noi împăratului Andronic Paleologul, marele şi de-a pururea pomenitul rîvnitor şi apărătorul dreptei credinţe, prin nepotul său, preacinstitul între monahi chir Atanasie Paleologul. Iar împăratul de multe ori îl chema pe marele Grigorie cu multă milostivire şi toate chipurile uneltindu-le dorea prea mult să-l vadă, cuprins fiind de strălucita veste despre dînsul. Căci se obişnuieşte aceasta pentru fapta bună, a se unelti preagrabnic aripă, şi a străbate pînă la marginea pămîntului. Şi nu numai aceasta ci mai mari daruri făgăduia împăratul să-i dea lui.

Dar el şi pe acestea, deşi atît de mari erau, întru nimic socotindu-le, nicidecum nu a voit să se plece, fugind de slava oamenilor şi dorind a plăcea lui Dumnezeu, după făgăduinţă. Iar de la Constantinopol ieşind pe mare, am ajuns la Sozopoli şi acolo puţin liniştindu-ne de cumplitul vifor al mării ce venise asupră-ne, ne-am izbăvit de tulburare, şi puţin am îngăduit.

Apoi s-a vestit despre noi printr-un monah cu numele Amiralis care cu adevărat îşi avea locuinţa în adînca pustie a Paroriilor din care pricină se numea Mesomilion, unde văzînd dumnezeiescul Grigorie locul liniştit şi alinat, şi cunoscîndu-l că ajută la scopul lui cel după Dumnezeu - pentru că vedea că era neumblată pustia aceea -, acolo a socotit că este bine a-şi face locuinţă. Pentru aceasta, cu sîrguinţă ostenindu-se şi el şi ucenicii lui, au zidit acolo nişte chilii mici spre locuirea lui deosebit şi a ucenicilor lui.

Amiralis şedea ca de o stadie departe de a lui chilie, adică de Mesomilion, avînd între ucenicii lui pe un monah cu numele Luca, care a fost ucenicul dumnezeiescului Grigorie dintru început, încă pe cînd era în Sfîntul Munte; şi care de cumplita patimă a zavistiei stăpînindu-se şi de dracul gonindu-se, n-a putut nici într-un chip să se stăpînească fiindcă avea ascunsă răutatea. De aceea, fără de ruşine şi cu obrăznicie pornindu-se asupra dascălului său, cu sabie năpădind asupră-i cu îndrăcire, ridicîndu-se tîlhăreşte cu ocări şi cu defăimări - O! legi şi judecăţi ale lui Dumnezeu! -, pe acela preafericitul şi înainte stătătorul lui Dumnezeu îl iertă.

Şi de nu ar fi alergat îndată ucenicii lui Amiralis ca să-l oprească de la fapta cea dobitocească, ocărîtorul şi pierzătorul acela care se pornise asupra dascălului său ar fi căzut ticălosul şi întru căderea uciderii. Sau, de se cuvine mai adevărat să zic: "Prea mare pagubă ar fi adus la multă lume, vrînd a ucide pe luminătorul şi pe propovăduitorul cel cu preadulce grai şi dascălul care ca dintr-un loc înalt propovăduia dreptul cuvînt".

Iar neasemănatul acesta în fapta bună şi cu adevărat ucenicul lui Hristos celui blînd şi paşnic chip şi pildă făcîndu-se tuturor celor ce îmbrăţişează firea binelui cu covîrşire era iubit şi cu evlavie primit - nu numai că nu avea nici o urîciune asupra celui ce s-a sculat asupra lui, dar nici nu s-a tulburat la început şi nici nu s-a gîndit să răsplătească rău pentru rău. Ci pînă în atît a avut dragoste către dînsul, încît şi har i-a mărturisit după cum dumnezeiescul şi sfinţitul cuvînt porunceşte. Dovadă acestui lucru luminat este că şi pentru folosul aceluia a scris cu iubire de osteneli cele 150 de capitole trezvitoare pline de rîvnă duhovnicească.

Văzînd Luca atîta nepomenire de rău a sfîntului stareţ, iarăşi s-a întors, din toată inima şi pocăindu-se şi căzînd la picioarele dumnezeiescului Grigorie, i-a cerut iertare pentru greşeala pe care o făcuse. Apoi iarăşi s-a făcut ucenic al lui de-a pururea şi cu darul lui Hristos s-a făcut monah iscusit.

După acestea, trecînd puţină vreme de la zidirea chiliilor şi după aceea puţină liniştire, Amiralis, fiind îndemnat de vrăjmaşul, începătorul răutăţii, avînd tulburată mintea şi fiind uşor la minte, şi-a ieşit din minţi de pizmă. Şi ca o mulţime de fum ce se porneşte s-a aprins cumplit asupra acestui dumnezeiesc bărbat lipsitul acela de minte. Fără de rînduială strigînd, a făcut atîta gîlceavă, încît dacă nu ieşea degrabă cuviosul de acolo împreună cu noi toţi, ne-ar fi pierdut. Nişte răsplătiri ca acestea cel ce se părea că era monah a răsplătit marelui părinte. Dar s-a văzut că în zadar s-a ostenit cel fără de minte, după paremia ce zice: Lup ce cască în deşert; fiindcă Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Grigorie, şi pe dînsul şi pe noi toţi ne-a păzit şi ne-a ferit nevătămaţi.

De aceea acest dumnezeiesc bărbat, înţelegînd vrăjmăşia cea atît de mare şi vicleşugul cel aprins, adunînd pe toţi monahii care printr-însul se strînseseră, deodată a ieşit împreună cu dînşii şi au mers la muntele care se numeşte de localnici Catachecrioment. Însă puţine zile trecînd, cu adevărat uşorul la minte şi pizmuitorul bătrîn gîndind noaptea, precum se pare, fără de lege în aşternutul său, cum bine l-a mustrat pe dînsul dumnezeiescul David, mai înainte de noi, nişte tîlhari au fost trimişi fără de veste de dînsul.

Ca nişte lei alergînd asupră-ne, pe toţi ne-au prins, cum şi pe marele Grigorie, prinzîndu-l cu o basma, vai! cu ocară şi cu obrăznicie l-au legat ca pe unul din făcătorii de rele, netemîndu-se de fulgerele şi trăsnetele cele de sus. Încă şi aur şi argint cu cruzime şi fără de omenie cereau de la acela, care din copilărie s-a lepădat de averea unora ca aceştia şi totdeauna a adunat bogăţie nejefuită şi neprădată.

Dar de vreme ce zavistia a stăpînit în acest chip sufletul lui Amiralis, şi pînă în sfîrşit l-a aprins, căci patima aceasta cu greu şi cu anevoie se şterge, şi pizmăreţul drac către nebunia aceasta mai vîrtos îl împingea. Pentru aceasta, ieşind din acea pustie la Sozopoli, iarăşi ducîndu-ne şi la Constantinopol întorcîndu-ne, aproape de îngrădirea bisericii celei mari, numită a Înţelepciunii lui Dumnezeu Cuvîntul, ne-am făcut sălăşluirea în dumnezeiasca biserică a celor trei mari luminători şi ierarhi, unită cu această cinstită mînăstire a Preacuratei Fecioare.

Deci, Cuviosul Grigorie, pe mine şi pe bunul Marcu chemîndu-ne, după ce ne-a vorbit mult despre cele duhovniceşti şi după ce ne-a sfătuit din dumnezeiasca sa comoară, pentru unirea la un gînd şi pentru lăudata dragoste - fiindcă Dumnezeu dragoste se numeşte -, ne-a trimis la Sfîntul Munte mai înainte, fiindcă peste puţină vreme avea să vie şi el acolo. Apoi în corabie suindu-ne cu bucurie am ajuns în Sfîntul Munte. Iar eu, puţin îngăduind, şi lipsa dascălului neputînd a o suferi - că toate se păreau nimic pe lîngă aceasta -, eu cu sîrguinţă iarăşi am mers la Constantinopol.

Iarna fiind atunci prea tare şi geroasă, căci sosise decembrie, şi fiindcă nu era cu putinţă să ieşim din cetate, am petrecut răbdînd de nevoie, pînă ce vremea primăverii ne zîmbi. Însă eu, deşi cu primejdii, cu toate acestea am putut a mă duce iarăşi la Sfîntul Munte, fiindcă întru prea mare şi cumplit vifor m-am dus cu întreitele valuri ale mării şi cu prea grea furtună m-am luptat; încît toţi cei care pluteam, văzînd mai întîi împrejurul corabiei vîntul, şi viforul ridicîndu-se m-am deznădăjduit de mîntuirea noastră.

Mai pe urmă a venit şi dumnezeiescul părinte cu noi, pe care cu braţele deschise şi cu dragoste l-au primit monahii, socotind cu adevărat praznic de sărbătoare părintească venirea lui. Apoi aproape de cinstita şi sfinţita biserică a ridicat nişte chilii în diferite locuri, precum a judecat şi a primit. Şi nu numai aceasta, ci şi din alte zidiri care erau lîngă dînsa, din cele de aproape şi din cele de departe, le-a ţinut pentru sine cîte erau potrivite pentru linişte. Apoi liniştindu-se acolo, vorbea cu Dumnezeu.

Dar de vreme ce, prin voia lui Dumnezeu, neamul cel barbar, numit mai sus, a năpădit asupra Sfîntului Munte şi neputînd dumnezeiescul părinte să se liniştească afară, a intrat înăuntru în sfînta Lavră. Dar fiindcă vorbirea monahilor îi curma liniştea, pentru aceasta se supăra foarte - ca o privighetoare, care de vînător se prinde şi în cuşcă se închide, orice spre hrană i se pune ei înainte, întru nimic pe toate acelea le socoteşte, ci iubita şedere cea din munţi şi din copacii cei bine înfrunziţi o doreşte, şi petrecerea şi vieţuirea cea obişnuită ei pe lîngă izvoarele cu apă dulce şi limpede o caută. Apoi, zburînd împrejur, îşi caută lui soţie asemenea ca viersuirea aceea cu glăsuire lesne întoarsă şi întocmită împreună cu dînsa, cu rînduială să o cînte şi să o ciripească cu obişnuita veselie.

Aşa şi Cuviosul Grigorie, care cu îngerii deopotrivă se întrecea, poftind alinarea cea din linişte şi singurătatea şi suirea cea preadorită şi preastrălucită, nu putea nicidecum să se liniştească. Deci, cu dinadinsul căutînd împrejur şi luînd aminte, şi de toţi ceilalţi ucenici tăinuindu-se, afară numai de unul, pe care a judecat să-l ia cu sine, intrînd într-o corabie s-au dus cu sîrguinţă iarăşi la Paroria.

Acolo, după ce au mers, adunînd nu puţini monahi, în muntele ce se numeşte Catachecriomeni, cu sîrguinţă s-au sălăşluit. Însă, precum este cu putinţă a vedea oarecare mălură, sau omizi sau lăcuste, sau viermi cînd ar cădea în grîu, ori în ramuri de pomi şi în scurt pe orice copac şi de tot le mănîncă, aşa şi acolo spre vătămare şi pagubă petreceau nişte hoţi şi tîlhari, înnebuniţi de beţia tîlhăriei şi a furtişagului, care, din obiceiul lor cel îndelungat, au venit întru fireasca deprindere.

Acest lucru poate să-l judece fiecare din cei înţelepţi că era lucrul vicleanului şi a celui întîi aflător al răutăţii, care zavistuia împreună şi se temea ca nu cumva pustia aceea nelocuită, cuviosul să o facă locuită prin sîrguinţele şi îngrijirile sale, ca un sat domesticit, oraş sfinţit şi locuinţă de monahi spre dreapta credinţă şi necontenita laudă a lui Dumnezeu, după cum cu darul lui Hristos vedem şi în ziua de astăzi că s-a făcut.

Că nu numai el a alcătuit lavra cea mare de acolo, ci şi pe mulţi monahi, care iubeau liniştea, i-a făcut să locuiască în pustia aceea, după obiceiul şi predania părinţilor, ca marele Moisi şi ca Ilie Tesviteanul. Şi nu numai aceasta, ci şi alte trei lavre a zidit cu bunăvoirea lui Dumnezeu, care preamăreau pe dumnezeiescul bărbat, la peştera ce se numea Mosomilion şi la locul ce se chema Pazuva pentru mulţumirea monahilor ce se adunau acolo. Însă, omul lui Dumnezeu prin dumnezeiasca lumină umplîndu-se de dragoste şi de nădejdea cea către El, nu s-a sfiit, nici s-a temut, nici s-a biruit de atîta supărare şi năpădire a tîlharilor. Ci, cu darul Duhului Sfînt care locuia întru dînsul, a priceput pizma şi înşelăciunea vicleanului.

Dar învăţînd de la Dumnezeu cele ce aveau să fie, că printr-însul pustia aceea se va face cetate preastrălucită de monahi, nu s-a împuţinat cu sufletul, nici nu a fugit de acolo. Şi ce a socotit dumnezeiescul şi cu totul cinstitul Grigorie? Sfat bun şi priceput a făcut pentru acesta.

Deci, auzind de minunatul şi preaslăvitul nume şi întru toată bărbăţia şi ostăşia, cu mare minte şi bunătate, a preaînaltului şi minunatului împărat Alexandru, cum că este milostiv şi temător de Dumnezeu; că prin facerea de bine, dă ajutor celor ce au trebuinţă şi că acelea care le împărtăşeşte cu îndestulare, însuşi lui Dumnezeu le dă, cu adevărat veşnica Împărăţie şi de-a pururea viitoare fericire a sufletului său logodindu-şi, şi cum că el singur prin înţelepciunea şi vitejia cea dăruită lui de la Dumnezeu, poate opri degrabă şi linişti pornirea tîlharilor, a vestit acestea preaînaltului şi minunatului împărat, prin monahii care erau ucenicii lui.

Încă i-a mai vestit că au venit de la Sfîntul Munte pentru năvălirea cea grea a neamului barbar al agarenilor şi că răbdau bîntuirea tîlharilor care îi silesc şi îi jefuiesc. De aceea cere ca, cu mînă şi putere împărătească, să oprească socoteala cea fără de omenie a acelora şi năvălirea lor. Iar minunatul şi preaînaltul împărat al româno-bulgarilor, cinstind cu covîrşire fapta bună şi pe sfinţii bărbaţi ce o uneltesc, a primit cu dragoste iubitoare de Dumnezeu cuvintele lui.

Şi a trimis bani destui cu milostivire şi tot felul de bucate spre hrana monahilor de acolo, pentru răsplătirile cele mari de la Dumnezeu şi pentru rugăciunile ce se trimit de la aceştia totdeauna către Dumnezeu pentru sufletul lui. Pentru aceasta a zidit un turn din temelie tare şi puternic la înălţime ridicat. Asemenea şi jertfelnice a înfipt, a ridicat după cuviinţă chilii şi toate cele de trebuinţă împărăteşte şi cu îndestulare a economisit. Apoi sălăşluire şi odihnă a făcut unora ca acestora, precum se vede pînă acum de toţi, pentru folosul sufletesc şi pentru închinarea celor ce merg acolo.

Dar cum am putea trece cu vederea cealaltă mărime a sufletului, sîrguinţa şi dărnicia cea cu milostivire a preaînaltului împărat şi să nu povestim în ce chip a dăruit sate şi tîrguri, moşii şi încă un iezer mare, care avea măiestrie spre vînarea a tot felul de peşte, oi, boi fără număr şi bivoli mulţi spre slujirea monahilor. Încît foarte potrivită şi după cuviinţă este asemănarea preaînaltului împărat cu isteţimea cea mare, fapta bună şi osîrdia pomenitului şi sfîntului împărat Ioan Vataze, cel care a ridicat cinstita mînăstire a Sosandrelor din temelie pentru multa şi înfocata dragoste a lui către Dumnezeu, şi pentru cucernicia şi cinstirea către monahi.

De unde mi se pare mie şi cu adevărat este că, pentru îndrăzneala către Dumnezeu a sfîntului părinte şi împrietenire cu preaînaltul împărat, după cuviinţă pe acela odihnindu-l şi cinstindu-l pentru dînsul, a aflat pe Dumnezeu blînd şi milostiv spre a sa întărire.

Acestea sînt facerile de bine către Cuviosul Grigorie ale preaînaltului împărat al româno-bulgarilor, cele preamari şi împărăteşti, care şi puterea cuvîntului o covîrşesc, şi arată luminat judecata şi voia cea bună şi iubitoare de Dumnezeu, cum şi nădejdea cea întemeiată pe care o avea către Dumnezeu şi prin care s-a arătat mai înalt decît vrăjmaşii.

Acel dumnezeiesc părinte avea de-a pururea lucru preaiubit ca apostoleşte să alerge prin toată lumea, dorind să-i atragă pe toţi către dumnezeiasca suire cu învăţătura sa, încît prin fapta bună cea lucrătoare asemenea ca pe sine să-i înalţe prin necurmata rugăciune, după cum cu adevărat s-a împlinit prin darul lui Dumnezeu. De aceea foarte se potriveşte să zic şi despre dînsul cuvîntul psalmistului: În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii puterea graiurilor lor.

Însă cuvîntul nostru vine să-l alăture pe dumnezeiescul Grigorie cu însuşi marele Antonie, povăţuitorul şi legiuitorul a toată petrecerea monahicească, ca cel ce a urmat toată fapta cea bună, ca nici unul din cei ce au strălucit întru faptele bune ale monahilor şi părinte duhovnicesc s-a trimis şi dascăl prealuminat s-a arătat tuturor celor ce întru linişte nădăjduiesc spre Dumnezeu. Căci precum marele Antonie, aşa şi acesta a locuit în pustie şi din tot sufletul său viaţa cea pustnicească a îmbrăţişat-o, evanghelia a primit-o, dumnezeiasca lege preabine pînă la sfîrşit a păzit-o, propovăduitor şi dascăl făcîndu-se, ucenici fără de număr a adus lui Dumnezeu.

Şi lui Ilie Tesviteanul cu dinadinsul l-a rîvnit, căci slujea Domnului, stînd cu vitejie împotriva celor ce erau împotriva adevărului. De aceea se potriveşte şi pentru el să se zică astfel: Rîvna casei Tale m-a mîncat. Şi nu numai aceasta, ci şi pe Moisi celui văzător de Dumnezeu, după cît i-a fost cu putinţă l-a urmat, căci şi acesta, ca şi acela, în muntele Sinaiului a locuit. Şi precum acela a părăsit tulburările egipteneşti şi se bucura de mîntuirea lui Israel, aşa şi el a fugit de tulburarea lumească şi nu puţin a scăpat de la păcat şi s-a făcut legiuitor al vieţii monahiceşti.

Către marele Antonie mulţime de draci au năvălit meşteşugindu-se să-i dezlipească mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, dar şi acesta se supăra de cetele drăceşti, care se ispiteau în tot chipul să-i tulbure cugetul lui, pînă cînd, după cuvîntul lui, semn spre bine i-a dat Dumnezeu.

Acela, şezînd în munte, întru vedenii îşi îndeletnicea mintea şi pe toţi cei ce veneau acolo îi povăţuia sufleteşte şi îi mîngîia. Şi fiecare primea de la dînsul cu îndestulare şi cu puterea Crucii tămăduirea durerilor şi a rănilor sufleteşti. Dar nici Cuviosul Grigorie nu înceta făcînd acelaşi lucru şi pe cît era cu putinţă îi învăţa, povăţuindu-i cu ştiinţă. Acela a domesticit pămîntul cel pustiu şi nelocuit şi l-a făcut cetate de preasfinţiţi monahi. Şi acesta, cetăţean al pustiului s-a făcut, şi nu numai pe cei ce în muntele Atonului pustniceau, prin cuvînt i-a domesticit ci şi chivernisirea gîndurilor atît de strălucită le-a dăruit. Oriunde ar fi fost trebuinţă, fiind de faţă, precum mai înainte am zis, la multe feluri de locuri alergînd a învăţat fapta cea bună.

Apoi a judecat că nu se cade a înceta. Ci după ce a mers la Paroria cea îndepărtată, după cum s-a zis, adînca şi nelocuita pustietate casă duhovnicească a făcut-o, ca şi cum a doua oară i-ar fi născut pe cei ce veneau la dînsul. Pe cei răi şi în chipul fiarelor, care petreceau între tîlhari şi ucigaşi de oameni, cu singura privire şi sfătuirea sa i-a prefăcut într-o aşezare mai blîndă şi i-a schimbat în păstori de oi.

Cei mai înainte aspri şi care de sînge se bucurau pentru socoteala lor cea trufaşă, pe care tîlharii sufletelor noastre şi vrăjmaşul în tot chipul i-a amăgit, aceştia cu totul întru mai buna aşezare prefăcîndu-se, prin isteţimea lui cea duhovnicească şi prin rugăciuni, au căzut la picioarele lui şi se umileau pe urmele lui, întru fierbinte pocăinţă. Ce nu ziceau? Ce nu făceau pentru arătarea, zidirea şi mustrarea vieţii lor celei de suflet vătămătoare şi pierzătoare din care s-au arătat mai ales îndepărtarea şi întoarcerea cea sufletească a unora ca acestora.

Pentru aceasta, totdeauna veneau la dînsul, cerînd rugăciuni şi binecuvîntare, pe care cu îndestulare le luau; iar cei mai mulţi dintre dînşii, lepădîndu-se de deprinderea cea rea şi ucigaşă, s-au schimbat cu prefacere lăudată şi minunată. Cei ce mai înainte erau lupi, cu moravurile plecaţi spre rău şi nedomesticiţi, prin învăţăturile de-a pururea pomenitului părinte strălucindu-se şi luminîndu-se la minte, au slujit lui Dumnezeu curat şi folos sufletesc au dobîndit; precum şi astăzi cu întemeiere se păzeşte, ajutîndu-le Dumnezeu, după dumnezeieştile porunci şi sfătuiri ale aceluia, care-i învăţa cu milostivire şi le arăta cu faptele că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Deci acel fericit bărbat şi adevărat iubitor al liniştii celei desăvîrşite, pentru dorirea de a petrece în pustietăţi, socotea ca totdeauna să vie în mînăstire şi cu mulţimea monahilor să se amestece, pentru că îi era împiedicare pentru iubita lui linişte şi pentru suirea către Dumnezeu. Deci şi-a făcut chilie pustnicească îndemînatică spre linişte, nu departe de cinstita lui mînăstire a Paroriei. Pentru aceea, cînd voia, ieşea din mînăstire şi, acolo ducîndu-se, se liniştea şi se unea cu Dumnezeu. Şi de vreme ce era plin de dumnezeiescul dar, s-a învrednicit de darul mai înainte vederii şi şi-a cunoscut cinstita moarte cu multe zile mai înainte.

Pentru aceea, în vremea cînd era să treacă dintru acestea de aici şi către Dumnezeu să se ducă, luînd pe unul din ucenicii lui, s-a dus la sihăstreasca chilie mai înainte zisă. Apoi s-a închis acolo şi din cele de aici ridicîndu-şi mintea către cele de sus şi înspăimîntat fiind în tot ceasul, îşi pomenea ieşirea sufletului, apoi vorbea cu Dumnezeu şi întru învăţătura dumnezeieştilor cuvinte se îndeletnicea cu mintea. Iar cîtă vreme se afla Cuviosul întru acestea şi pe acestea bine le învăţa, nesuferite se păreau vrăjmaşilor noştri şi zavistnicilor draci, care de-a pururea obişnuiesc a zavistui mîntuirea omului. Şi mi se pare că şi duhurile cele viclene au cunoscut sfîrşitul Cuviosului Grigorie şi slava lui o zavistuiau. Ce au făcut ucigaşii?

Deodată au înconjurat pe sfîntul mulţime de draci fără de număr; ca un nor au acoperit locul acela şi ca nişte fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrîşnind cu dinţii şi cu totul vrînd a-l înghiţi, ca astfel să-i smulgă mintea de la vorbirea cu Dumnezeu. Dar omul lui Dumnezeu, din darul Duhului care locuia întru dînsul, îndată a priceput pizma viclenilor draci; căci era foarte iscusit în felurite ispite şi nu s-a înfricoşat nici s-a biruit de atîta luptă şi năvălire a lor. Ci mîinile împreună cu mintea întinzîndu-le la cer, grăia către Dumnezeu: Cîini mulţi m-au înconjurat şi adunarea celor vicleni m-au cuprins pe mine, şi celelalte.

Dar de vreme ce nu încetau diavolii a-i da război, Cuviosul a fost întru multă nevoinţă şi luptă. Apoi cu totul s-a dat pe sine la privegherea de toată noaptea şi la rugăciune neîncetată. Nici n-a gustat ceva, nici n-a dormit cît de puţin mai mult de trei zile şi nici nu vorbea cu linişte şi cu blîndeţe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul.

Ci, dimpotrivă, vorbea cu cuvinte aspre, poruncindu-i să se trezească către multă nevoinţă. "Îmbărbătează-te, frate, zicea către dînsul, şi cu tărie ţine-te de rugăciune şi de pocăinţă, că mulţime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!" Iar iubitorul de oameni Dumnezeu nu a lăsat pe robul Său multă vreme a se supăra în nevoinţă; ci, pe cît mi se pare, a voit ca să se ruşineze cu totul duşmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor al acestora.

După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere dumnezeiască l-a umbrit, pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute iar pe Cuviosul l-a umplut de dumnezeiască mîngîiere. El îndată cunoscînd schimbarea, înălţă lui Dumnezeu aceste cuvinte mulţumitoare: "Dreapta Ta, Doamne, sfărîmînd pe vrăjmaşii noştri cu stăpînirea tăriei Tale, pînă în sfîrşit I-ai pierdut pe dînşii".

Apoi cu linişte l-a chemat pe ucenicul său; iar acela, apropiindu-se, a văzut, o minune! faţa lui era rumenă, veselă şi cu totul schimbată. Apoi cu mare linişte şi cu bucurie a căzut şi a zis către dînsul: "Vezi, fiule, că dumnezeiasca putere, pogorîndu-se, a izgonit duhurile cele viclene şi pe noi din ispita lor ne-a izbăvit. Însă eu voiesc să ştii tu şi aceasta, că peste puţin am să ies din lume şi către Dumnezeu o să mă duc. Că mă cheamă Hristos la Ierusalimul cel de sus, precum am văzut aceasta dintr-o vedenie dumnezeiască. O! dumnezeiesc glas plin de toată nădejdea! O! arătare adevărată şi bună vestire, ceea ce înştiinţezi pe ucenici despre ceea ce va să fie! O! vestire încredinţată şi nădejde adevărată!"

Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mîhnindu-se, a început a plînge pentru sfîrşitul părintelui său. Nu multă vreme, de-a pururea pomenitul Grigorie, după dumnezeiasca lui grăire mai înainte, din cele de aici ridicîndu-se, s-a dus către viaţa cea neîmbătrînitoare.

Acestea sînt cîteva din cele multe isprăvi ale Cuviosului Grigorie, care a dobîndit îngerească stare şi rînduială înaintea lui Dumnezeu cu adevărat şi care nu după vrednicie s-au povestit, fiindcă nu a ajuns cuvîntul. Aceasta este fericita viaţă a minunatului şi fără prihană sufletului aceluia, care cu mari nevoinţe pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti s-a ostenit.

Unele ca acestea sînt nevoinţele aceluia şi luptele cele după Dumnezeu. Că nici se poate afla vreo vreme cînd nu avea el lucrul acesta prea cu dinadinsul, ca să nu deştepte şi să nu ridice cu rîvnă pe toţi spre faptele cele bune. Şi pe unii cu asprime, iar pe alţii, dimpotrivă, cu blîndeţe şi cu linişte, după felul fiecăruia, îi povăţuia spre împlinirea dragostei cu lucrarea duhului. Încît nu se poate cu înlesnire a se povesti pentru fiecare, cum a făcut pe toţi a se lega cu legături de dragoste unii cu alţii şi a avea o suflare împreună, o unire, un gînd şi o singură cugetare spre cele iubite lui Dumnezeu şi mîntuitoare. Aceasta îţi este de la noi cuvîntul, o! întru tot preabunule, întru tot preavrednicule, şi mie dumnezeiescule cap.

Pentru că ai alergat ca un apostol, fără osteneală şi fără pregetare pentru turma şi oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos, Cel ce cu sîngele Său pe toţi cei vinovaţi de păcat I-a răscumpărat, pentru milostivirea şi bunătatea Sa cea desăvîrşită; care este lucrarea limbii, pe care doreai a o auzi de-a pururea, pe care cu covîrşire o iubeai şi o lăudai.

Deci, astfel păzind credinţa, după dumnezeiescul Apostol, şi alergarea desăvîrşind-o, mai luminat te îndulceşti de neînserata lumină a Preasfintei Treimi. Căci în acest chip ştie Dumnezeu a preamări pe cei ce cu multe osteneli şi sudori au ales şi au voit a-L preamări pe El. Că fapta cea bună o aveai de pildă şi mintea ta cea prealuminată şi dumnezeiască, ai ridicat-o către Hristos, slujindu-l şi cinstindu-l. Pentru aceea, ca unul ce ai cugetat cele cereşti, ai zburat sprinten şi uşor, şi peste noi de acolo priveşti cu milostivire. Căci nu ne-ai părăsit, nici după ce viaţa aceasta ai lăsat, ci mai ales ne ocroteşti şi cu purtare de grijă ne acoperi şi ne păzeşti; căci s-a dat ţie acest dar sufletelor celor dumnezeieşti.

Deci, fiindcă acum mai mult te-ai apropiat de Dumnezeul minunilor, roagă-te să ne povăţuiască spre ceea ce este plăcut Lui, şi părtaş al dumnezeieştii tale slave să ne faci. Apoi să ne faci să stăm împreună cu tine, deşi este mare cererea noastră pentru Hristos Dumnezeul nostru, Cărui I se cuvine toată cinstea, slava şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-27-cv_grigorie_sinaitul.html