Benutzer:Christian/Sergij Radonežskij

Aus Orthpedia
Wechseln zu: Navigation, Suche

Rumänisch Cuviosul părintele nostru Serghie de Radonej a fost unul din înnoitorii monahismului în Rusia secolului al XIV-lea, întemeietor al mănăstirii Sfânta Treime din nordul Moscovei. Prăznuirea sa se face pe 25 septembrie, ziua adormirii sale, și pe 5 iulie, ziua aflării sfintelor sale moaște.

Viața Sfântului Serghie de Radonej Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea Rostovului, din părinți binecredincioși, pe nume Chiril și Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în Biserică, la Sfânta Liturghie, și având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf. Evanghelie pruncul a glăsuit, încât au auzit toți cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Și când preotul a glăsuit "Sfintele sfinților", a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înțeles toți că o să se arate mare luminător lumii și slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum Sfântul Ioan Botezătorul a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, așa și acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta biserică. Deci s-a cuprins de frică și de spaimă mama lui de minunea aceea, și toți cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea s-au împlinit zilele nașterii și a născut fiu și i-a pus numele Vartolomeu. Și, de când s-a născut, nu sugea Miercurea și Vinerea niciodată și nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătura a înfrânării și a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârșită. Iar fiind de șapte ani a fost dat la învățătura cărții, dar nu învăța lesne, căci era zăbavnic la minte. Și cu multă silință îl învăța pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înțelegerea cărții.

Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava - căci iubea din tinerețe liniștea și de multe ori se preumbla singur prin locuri liniștite - a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo și făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a așteptat sfârșitul rugăciunii, și apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: "Ce-ți trebuie, fiule?" A răspuns copilul, zicând: "M-au dat, părinte, să învăț carte și nu pot să înțeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc și nu știu ce să fac. Mă rog sfinției tale, roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înțelepțească cu sfintele tale rugăciuni". Iar călugărul, făcând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: "Iată, de acum, fiule, îți dăruiește Dumnezeu să înțelegi cele ce-ți trebuie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!"

Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adăpat din destul de ploaie se face roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr - mai bine zis de la înger - s-a făcut lesnicios spre învățătura a toată înțelepciunea cărții fără de osteneală. Pentru că, Dumnezeu i-a deschis lui mintea să înțeleagă scripturile”.

Și creștea copilul cu anii, cu înțelegerea și cu faptele bune, căci iubea postul și înfrânarea, fugea de jucăriile cele obișnuite copilărești; iar la citirea dumnezeieștilor cărți șezând, învăța acea înțelepciune, a cărei începătură este frica Domnului. Și așa, din treapta în treapta mergând, creștea spre bărbăția cea desăvârșită.

După aceasta, părinții lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu așa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe plăcutul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se acolo părinții fericitului, nu după multă vreme s-au mutat și din viața aceasta la locurile cele luminoase și răcoroase, lăsându-și toată averea moștenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea întru sine la moartea părinților săi, zicând: "Și eu sunt muritor, și cu adevărat voi muri și eu ca și părinții mei". Deci binecunoscătorul copil, socotind viața aceasta scurtă, a împărțit averea ce rămăsese după părinți, nelăsându-și lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nădăjduia spre Dumnezeu Cel ce dă hrană celor flămânzi.

Apoi s-a dus în pustie și, făcându-și o chiliuță, petrecea acolo nevoindu-se și rugându-se Lui Dumnezeu neincetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfințit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduială, având de la nașterea sa douazeci și trei de ani, și l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puține zile și după aceasta i-a zis lui: "Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile Lui Dumnezeu”. Și a proorocit, zicând: “Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare și preamărită". Și făcând rugăciune s-a dus.

Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela și se ostenea, zdrobindu-și trupul sau cu privegherea, cu postul și cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haina, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind nevoințele lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în șerpi, înfricoșând pe sfântul și repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei și înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a năpădit aievea o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare și cu mânie mare striga: "Ieși din locul acesta, ieși, să mori ca un rău!"

Și acestea zicându-le, o văpaie mare ieșea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească și fără de temere a rămas, cântând și lăudând pe Dumnezeu. Acestea făcându-se așa, a început a străbate pretutindeni slava despre dânsul și se adunau la el mulți din cetățile și ținuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alții voiau să locuiască împreună cu dânsul și să fie povățuiți de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Și a zidit mai întâi o biserică mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfințit în numele Preasfintei Treimi, apoi și mănăstire cinstită a ridicat, care este și astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frați, a luat preoția, prin hirotonire de către episcopul Atanasie, și păștea binecuvântătoarea turmă cea încredințată lui, povățuind-o la pășunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rau gânditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puțină vreme iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungați de sfântul. Și, închipuindu-se în șerpi, au intrat în chilia lui, încât era chilia plină de șerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune și îndată diavolii cu nălucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici nu îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni și mulți din părțile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului și multă avere aducând a dat-o în mâinile lui, ca să zidească o biserică mai mare.

Și ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare și mănăstirea a lărgit-o și viețuia îngerește, ca în cer, cu ceata fraților săi, ziua și noaptea lăudând pe Dumnezeu. Deci s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană și erau frații în mâhnire mare, petrecând flămânzi fără de hrană trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceara la mireni pâine, ci să-și pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrănește toată suflarea, și de la Acela cu credință sa-și ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viața de obște în mănăstirea cuviosului. Deci frații fiind strâmtorați de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: “Până când ne oprești pe noi a merge la lume și a cere cele de trebuință? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineața vom ieși din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din viețile sfinților părinți, cum au răbdat multe necazuri, foame și sete și lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul și le grăia lor cuvintele lui Hristos: "Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe ele. Și dacă hrănește păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puțină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulțumire, mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârșește!" Și a proorocit, zicând: "Acum puțină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineață va fi îndestulare de toate bunătățile."

Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulțime de pâini proaspete și pește mult și alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neștiut, care le zicea: "Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie și fraților celor ce locuiesc cu dânsul?" Deci rugau frații pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânșii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă și, grăbindu-se, au ieșit din mănăstire. Apoi frații văzând mulțimea de bucate, au înțeles că o cercetare cerească este, și făcură ospăț, mulțumind lui Dumnezeu.

Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraților, și le-a zis cuviosul: "Vedeți, fraților, și vă minunați ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pană în sfârșit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt și pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul și îi slujesc Lui ziua și noaptea."

Încă se cade a pomeni și aceasta: “La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte Serghie s-a sălășluit la un loc fără de apă și aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe aducând apa, să-și ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulțit frații și mănăstirea s-a așezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneala. Și pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc și s-au fâcut atâtea zidiri, nefiind apă aproape?” Iar sfântul le răspundea: “Eu, fraților, singur am vrut să mă liniștesc în locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea și apă nelipsită, numai să nu slăbiți de la datorie, ci rugați-vă cu credință. Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apa din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiți Lui!” Iar odată, luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea de sub mănăstire și în valea aceea nu era apă curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrâni. Deci sfântul, aflând într-o groapă puțină apă strânsă din ploaie, și-a plecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Și îndată s-a arătat un izvor mare, care și până astăzi este văzut de toți; și se scoate dintr-însul apă pentru toată trebuința mănăstirească, și multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credința. Și făcea Cuviosul Serghie și alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a înviat și un mort. Un om credincios din hotarele locașului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Și se tânguia tatăl lui după el nemângâiat. Deci, văzând Cuv. Serghie tânguirea omului aceluia, i se făcu mila de el și, făcând rugăciune, a înviat copilul și l-a dat viu tatălui lui. Și s-a întors omul bucuros cu fiul viu și sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul și cei cuprinși de duhuri necurate și, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înșii necuratele duhuri. Și cei leproși se curățeau și orbii vedeau și, în scurt a zice, toți cei cuprinși de felurite neputințe și care mergeau la sfântul, cu credință, primeau nu numai sănătate trupului, ci și folos sufletului, și se întorceau cu îndoita tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit și slăvit de toți Cuviosul Serghie și mulți, dorind a vedea cinstita lui față și a se îndulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dânsul din nenumărate cetăți și ținuturi. Iar mulți din călugări, lăsându-și mănăstirile lor, veneau la dânsul, dorind să viețuiască și să fie povățuiți de el. Domnii, boierii și oamenii de rând alergau cu sârguință la acest fericit părinte, căci toți îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinții cei de demult, au ca pe unul din prooroci.

Un țăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri îndepărtate, auzind de Sfântul Serghie a vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul. Se întâmplase însă că atunci cuviosul era în grădină și săpă, pământul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, și văzând pe sfântul în haină proastă, ruptă și mult cârpită, săpând pământul, i se părea că cei ce i-au spus au glumit, pentru că nădăjduia să-l vadă pe sfânt în mare slavă. Întorcându-se în mănăstire, iar a întrebat, zicând: "Unde este Sfântul Serghie? Arătați-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!" Iar ei i-au zis:

"Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut." După aceea, ieșind sfântul din grădina, l-a văzut țăranul și, îngrețoșându-se de el, și-a întors fata și nu voia nici să caute la fericitul. Și se defăima în sinea lui, zicând: "O, câtă osteneală am suferit în deșert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, și nădăjduiam să-l văd în mare cinste și iată acum văd un sărac și necinstit stareț."

Deci sfântul, înțelegându-i gândurile lui, era foarte mulțumit, căci, precum mândrul de laudă și de cinste se bucura, așa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire și de defăimare. Și luând pe țăranul acela la sine, i-a pus masa și l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: "Să nu te mâhnești, omule, că pe acela pe care dorești să-l vezi, degrab îl vei vedea."

Iar când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Și sculându-se, sfântul a ieșit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulțime de slugi. Și văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul și, apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Și mergând amândoi împreună, starețul și domnul vorbeau, iar ceilalți toți mergeau înainte. Iar țăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, și pe starețul de care se îngrețoșa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea. Deci a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: "Cine este, stăpâne, starețul cel ce șade cu voievodul?" Și i-a spus lui acela că este Sfântul Serghie. Apoi a început țăranul a se necăji și a se ocărî pe sine, zicând: "O, Doamne, căt m-ai orbit și n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte și nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru țăran și prost. Cum mă voi arăta feței sfântului, cuprins fiind de rușine?"

După ce a plecat voievodul din mănăstire, țăranul a alergat la cuviosul și, rușinându-se a privi la fața lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neștiință a greșit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: “Să nu te mâhnești, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toți ceilalți s-au amăgit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a arătat aievea în câtă smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ, ce se îngrețoșa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecând, într-o seară târziu, stând fericitul după obiceiul său la citirea rugăciunilor și rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: "Serghie!"

Iar el, mirându-se de neobișnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune și a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Și iata a văzut o lumina mare din cer strălucind, încat s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: Serghie, te rogi pentru fiii tăi și rugăciunea ta este primită. Căută și vezi numărul călugărilor celor adunați în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Și căutând, sfântul a văzut mulțime multă de pasări preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci și împrejurul mănăstirii, șezând și cântând cântări îngerești cu nespusă dulceață. Și iar se auzea glasul, zicându-i: “În ce chip ai văzut pasările acestea, așa se va înmulți turma ucenicilor tăi, și după tine nu se va împuțina, și așa cu minune și în multe feluri vor fi împodobiți cu bunătățile lor, cei ce vor urma pașilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie. Și vrând să aibă părtaș și martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobișnuita chemare a starețului, a alergat degrab la dânsul, dar nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Însă sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut și s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimiși la sfântul de Preasfințitul Patriarh Filotei, și i-au adus lui de la patriarh binecuvântare și daruri: “o cruce, un paraman, o schimă și o scrisoare care avea în sine scris așa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului și a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu și împreună slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar și pace și a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viața voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătățită și am lăudat și am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, căci n-ați câștigat încă viața cea de obște. Căci știi, cuvioase, că și singur Sf. Prooroc și împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înțelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai a locui frații împreună. Iar după acela și noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiți viața de obște, și mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfințitul Alexie, fericitul mitropolit a toată Rusia și, arătându-i scrisoarea, îl întrebă, zicându-i: “Tu, preasfințite stăpâne, cum poruncești?” Iar mitropolitul a răspuns starețului, zicând: “De vreme ce te-ai învrednicit de atâtea bunătăți, cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, încât și în țările cele depărtate a ajuns auzul numelui și al vieții tale, iar marele patriarh a toată lumea te sfătuiește spre folos, apoi și noi la aceeași te sfătuim și lăudăm o așa rânduială”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a așezat viața de obște în locașul său, poruncind să se păzească statornic rânduielile vieții de obște: “nimic să nu câștige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obște să le aibă, după poruncile sfinților părinți. Iar după așezarea vieții de obște a vrut să fugă de mărirea omenească și să slujească lui Dumnezeu în loc neștiut, sălășluindu-se în liniște, la singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieșit în taină din mănăstirea sa, neștiind nimeni, și a plecat în pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplăcut lui, aproape de râul ce se numește Carjaci, și, acolo sălășluindu-se, viețuia. Apoi frații, văzându-se părăsiți de părintele lor, erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără de păstor, și cu dinadinsul îl căutau pretutindeni. După câtăva vreme, au aflat frații locul și, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniștea și singurătatea. Din această pricină, mulți din ucenicii lui, lăsând lavra, s-au așezat cu dânsul în pustia aceea și după o vreme oarecare au ridicat mănăstire și biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar frații din lavra cea mare, neputând a viețui fără de părintele lor și neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânșii, au mers la Preasfințitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarca la locul lui cel dintâi. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriți, rugându-l să asculte și să mângâie pe frații săi prin întoarcerea sa la dânșii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere și, risipindu-se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a intors în lavra la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat frații foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, Sfântul Ștefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând pe cale, de la episcopia să catre cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Și când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din căruța sa și, citind "Cuvine-se cu adevărat să te fericim" și făcând obișnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu fața spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând așa: "Pace ție, duhovnicescule frate!"

Și s-a întâmplat ca atunci fericitul Serghie mânca la masă. Și înțelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă și, stând puțin și rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla, care viețuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul și Macarie, bărbați vrednici de credință și desăvârșiți în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar și s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slăbind de bătrânețe și văzând că se apropie de sfârșit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie și, luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: “Iartă-mă, stăpâne, căci din tinerețe n-am fost purtător de aur, iar la bătrânețe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: “Știu, iubite, că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare și să primești de la noi binecuvântarea ce ți se dă”. Și așa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: “Sa știi, fericite, pentru ce te-am chemat și ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iată eu am ținut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu încredințându-mi-o cât a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfârșit, numai nu știu ziua sfârșitului meu, și doresc, în viață fiind să găsesc un bărbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine. Și nu aflu altul așa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă știi cu încredințare ca și marii stăpânitori, domni și toți oamenii laici și duhovnicești, până la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, și nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce ești vrednic. Deci acum, preacuvioase, primește rânduiala episcopiei. Iar după ieșirea mea din trup vei lua scaunul meu”.

Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduiala ca aceea. Și a răspuns către arhiereu: “Iartă-mă, stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, și aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu, păcătosul și mai smeritul decât toți oamenii, ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte către Sfântul din dumnezeieștile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: "Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea și de la auzul tău, apoi să nu mai adaugi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l lași să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta". Iar arhiereul, văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se duca în cele mai depărtate părți și pustietăți și să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Și mângâindu-l cu cuvinte duhovnicești, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinți Alexie mitropolitul s-a dus din viața, și fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori și de mulțimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neînduplecat și tare ca un diamant.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfințire a se îmbrăca în veșminte arhierești și a-și pune camilafca alba. Încă începuse și asupra Sfântului Serghie și a locașului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala, căutându-și pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: “Mihail, lăudându-se împotriva locașului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea ce dorește și, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărățească nu va vedea”. Și s-a împlinit proorocia sfântului, căci, calatorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boala trupească și s-a sfârșit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.

În acei ani, prin voința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea și i-a proorocit biruința, zicând: “Să ieși împotriva barbarilor, lepădându-ți toata îndoiala, și, Dumnezeu ajutându-ți, vei birui pe vrajmașii tăi și te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci marele domn, nădăjduind spre ajutorul lui Dumnezeu și rugăciunile sfântului, a mers, făcând război cu tătarii, și i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puțini tovarăși a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevăzator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape și când era război între creștini și între tătari, stând cu frații la rugăciune în mănăstirea sa spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tătari. Mai spunea apoi și care anume din ostașii creștini au fost uciși în război și aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dânșii, pentru că toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la cuviosul, mulțumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obișnuita sa pravilă înaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și adeseori privind la icoană, zicea: “Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare și tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câștigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire”. Așa se ruga, și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei, cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezește-te și priveghează, de vreme ce cercetare minunată și înfricoșătoare o să ne fie noua în ceasul acesta”.

Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: “Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul, auzindu-l, a ieșit degrab din chilie în tindă, și iată o lumină mare, mai mult decât Soarele strălucind, a luminat pe sfântul, și îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru și Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu fața la pământ, neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: “Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi și pentru locașul tău să nu te mai mâhnești, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viața aceasta, ci și după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locașul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l”.

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minții, era cuprins de frică și de cutremur mare și, venindu-și în sine după puțin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: “Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puțin de nu s-a despărțit de trupeasca-mi legătura, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul și fața lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: “Așteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”. Și se afla tăcând și mirându-se. Apoi, după puțin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheamă la mine pe Isaac și pe Simon”. Și venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii și ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie și de veselie și toți împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Preacurate.

Slujind oarecând cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârșit cu viața, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând altarul și pe Serghie când slujea. Și stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtășirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc și, învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul potir, și cu acela s-a împărtășit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.

Viețuind cuviosul ani îndestulați în mare înfrânare și osteneli și făcând multe minuni, a ajuns la adânci bătrâneți. Acum îi erau anii lui de la naștere șaptezeci și opt. El și-a văzut mutarea să către Dumnezeu cu șapte luni mai înainte și a chemat frații, încredințând egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care deși era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu căruntețele și în toată viața urma învățătorului și povățuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se liniști, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească și cunoscându-și cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat și a învățat pe frați îndestul, dându-le binecuvântare și iertare; iar în ceasul din urmă s-a împărtășit singur cu Preacuratele Taine, dându-și astfel sfântul sau suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredințat de luminarea lui cea sufletească și de răsplata dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locașul în care s-a nevoit. După trei ani de zile însă s-au aflat moaștele lui cele sfinte întregi și nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieșea mireasmă bună negrăită și multă tămăduire se dădea bolnavilor. Chiar și până acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tămăduiri tuturor celor ce aleargă cu credință. Căci, precum în viața sa, așa și după mutare, el face nenumărate minuni pentru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine cinstea și mulțumita în veci. Amin

Surse www.calendar-ortodox.ro

Legături externe Acatistul Sfântului Serghie de Radonej Icoane ale Sfântului Serghie de Radonej https://ro.orthodoxwiki.org/Serghie_de_Radonej

Englisch Our venerable father Sergius of Radonezh was a leading Russian monk in the fourteenth century who founded the Holy Trinity monastery north of Moscow. He is much revered and has a special place in Russian monasticism and the nation of Russia. An ascetic, he was deeply humble and had a firm faith in God's help. After his glorification the monastery he founded became known as the Holy Trinity-St. Sergius Lavra.

Life Sergius Radonezhsky (Russian: Сергий Радонежский) was born into a boyar family near Rostov. The date of his birth is unknown, and three different years are presumed as his birth year (1314, 1319, or 1322). His birthdate is traditionally held on May 3, and he is recognized with the name Bartholomew. To his parents, Kyril and Maria, he was the second of three brothers, Stephen being the eldest and Peter the youngest. Because the family became impoverished when Kyril was dispossessed of his properties under Grand Duke Ivan Danilovich of Moscow, they moved to the village of Radonezh around 1328. As Bartholomew grew up, his ability to learn did not match that of his brothers. Then one day he met an old monk who, after Bartholomew explained his difficulties, gave Bartholomew a small piece of communion bread with the blessing, "Take and eat it, this is given to you as a sign of God's grace and for understanding of the Scriptures". From that meeting on Bartholomew found his lessons easier. Vorlage:Cleanup In 1334, after the death of his parents, Bartholomew moved to to Khotkovo near Moscow, joining his widowed older brother Stephen. In 1337, he was tonsured a monk with the name Sergius and was ordained to the priesthood. In seeking a more secluded place, he and his brother found such a place in the deep forest near the Marovets hill and built a small cell and a simple chapel dedicated to the Holy Trinity. This was 1340. The brothers lived a secluded life in the forest, and in time Stephen found the life of seclusion difficult and left Sergius to live in Epiphany monastery in Moscow. With the departure of his brother Sergius lived alone for a number of years. The wild animals seemed to recognize him as packs of wolves and bears would come to his hut but would not harm him. One bear came to his hut to share Sergius' last piece of bread with him. Gradually people learned of Sergius and approach him for spiritual guidance. Soon, the cell grew to a small hermitage of twelve monks. The hermitage of the Holy Trinity soon became the spiritual center that eventually became the Holy Trinity-St. Sergius Lavra (Troitse-Sergiyeva Lavra).

As the monastery grew, a difference of opinions grew among the monks as to whether to continue the hermitage type of life or to introduce a communal life style that Sergius favored. As the differences of opinion grew, Serguis decided to start another monastery near Makrish rather than quarrel over the issue. After his departure the original monastery began to decline, and after four years the monks at Holy Trinity begged Sergius to return.

As Holy Trinity monastery grew, Sergius began to send his disciples to spread the Gospel to the natives across central and northern Russia during the reign of Dmitri Ivanovich called Donskoy. The number of monasteries founded by these disciples approached 400, established in the most impractical places. These included the monasteries of Borisoglebsky near Rostov, Ferapontov, Kyrillo-Belozersky, Golutvin in Kolomna, and Pokrovsky near Borovsk. All these monasteries formed links of a new country centered around Moscow. As the commerce centering on Holy Trinity monastery increased a settlement was formed at the monastery gates that grew into the town of Sergiev Posad.

The news of his life and works of wonder spread far and wide. The Patriarch of Constantinople, Philotheus sent him a charter confirming the new rules of community cloister life established by Sergius at the Holy Trinity Monastery. Metr. Alexis of Moscow honored Sergius as a friend and entrusted him in the tasks of reconciling differences among the princes of Moscow and Russia. He wished to honor Sergius with the award of a gold cross, and even offered in 1378 to make Sergius his successor as metropolitan of Moscow. But, these honors did not fit with Sergius' ascetic life, and he refused both.

In the Russian struggles with the Tatar Khan Mamai, Sergius blessed the Prince Dimitri Ivanovich as he departed for battle in 1380 with the words, "Go fearless prince and believe in God's help". Dimitri's victory at the Battle of Kulikovo was decisive in the history of Russia.

In time his monastery became among the most renowned in Russia.

Sergius died on September 25, 1392. He was glorified as a saint in 1452. He is commemorated by the church on September 25, the date of his death and on July 5, the day his relics were found.

Legacy Sergius has held a special place in the history of Russian monasticism. His community at Holy Trinity served as the model of secluded ascetic life organized as communities outside the limits of towns and cities. He himself was a model of asceticism. While not a learned man nor a great preacher, he was a man committed to poverty and utter sincerity. He was deeply humble and had a staunch faith in God's help. He committed to giving help to all who sought his help with loving attention. He was a true leader who led his monks in work and service by setting an example. He established a number of monastery schools and taught farmers better methods of farming.

In view of the stature of his place among Russian saints, he has been honored by adding his name to the monastery he founded: Trinity-Sergius Lavra.

External links Wikipedia:Sergius of Radonezh Venerable Sergius of Radonezh Saint Sergius of Radonezh From the Lives of the Saints compiled by St. Dmitri of Rostov Icon of St. Sergius of Radonezh Russian Orthodox Vigil Service to St. Sergius, Complete https://en.orthodoxwiki.org/Sergius_of_Radonezh

Französisch Serge de Radonège (Сергий Радонежский), né aux environs de 1313 et mort le 25 septembre 1392. Il est l'un des saints les plus populaires de la Russie, avec Séraphin de Sarov.

Il fut un grand spirituel et réformateur monastique de la Russie médiévale.

Éléments biographiques Enfance On ignore la date précise de sa naissance, à Rostov. Ses parents le prénommèrent Barthélemy, du nom de l'apôtre. Contrairement à ses frères, il était peu doué à l'école. Rencontrant un jour un vieux moine, il lui demanda de prier pour qu'il arrive à étudier normalement. Le moine pria pour lui, puis l'assura qu'à compter de ce jour, il saurait étudier. Le soir même, il lut l'office des heures, il avait moins de dix ans. Il fréquenta assidûment les offices de l'Église, et se mit à lire la Bible. À partir de l'âge de douze ans, il commença à suivre rigoureusement les jeûnes du mercredi et du vendredi[1]. A une date indéterminée, sa famille quitta Rostov pour s'installer à Radonège, au nord de Moscou.

Ermite Alors que ses frères s'étaient mariés, Barthélemy resta célibataire, exprimant son désir de devenir moine. Après le décès de ses parents, son frère aîné -veuf- devint moine au monastère de Khotov. Ensemble, ils s'installèrent dans la forêt, à plusieurs kilomètres de Radonège. Là, ils bâtirent une cabane, avec une chapelle qu'ils dédièrent à la Sainte Trinité, ce qui était une innovation[2]. C'est là qu'il devint moine, à 24 ans, sous le nom de "Serge". Son frère le laissa peu après, pour rejoindre le monastère de la Théophanie, à Moscou.

Serge demeura ermite dans cette solitude durant trois ans, avec pour seuls livres le psautier et les Évangiles, et pour seul voisinage les animaux sauvages de cette forêt, au nombre desquels les loups et ours n'étaient pas rares.

Un de ces ours devint d'ailleurs un habitué de l'ermitage, Serge lui donnant un peu de son pain de temps à autre.

Le monastère Au bout de ces trois ans, d'autres personnes se mirent à le rejoindre. Les offices des heures étaient quotidiennement célébrés dans la chapelle, mais comme aucun des frères n'était prêtre, ils devaient en faire venir un pour la célébration de la Divine Liturgie.

En 1354, Serge fut ordonné prêtre et officiellement déclaré higoumène de la petite communauté.

Quoique leur niveau de vie frôlât souvent la misère, Serge ne permettait pas que les moines fassent de collectes pour leurs besoins, les frères devant en tout se confier à Dieu.

À la demande expresse du Patriarche Philotée de Constantinople[3], il organisa la petite communauté (qui jusqu'à ce jour était constitué de cellules indépendantes) en un véritable monastère, avec une règle adaptée de celles des Studites. La communauté, d'une douzaine de membres, augmenta rapidement. Suite à un début de révolte contre son autorité - qui était cependant modérée - , Serge laissa le monastère et s'installa à Kirjatch, malgré les tentatives du métropolite Alexis[4] de le ramener au monastère de la Trinité.

Serge et la Russie Alors que la Russie était envahie par les Tatars, Serge participa à des missions "politiques" pour favoriser un relèvement de la nation russe.

Il avait aussi fait de son monastère un centre intellectuel, doté d'une bonne bibliothèque.

En 1380, le prince Dimitri Donskoï interrogea Serge, pour lui demander s'il devait entrer en résistance contre l'envahisseur. Le moine l'engagea à défendre son peuple[5] et le bénit. Au moment de la bataille de Koulikovo, qui fut le commencement de la délivrance de la Russie, Serge priait.

Derniers mois et décès Quelques mois avant la fin de sa vie, Serge se désengagea de l'higouménat et de la "vie publique" pour se consacrer à nouveau à la prière dans la solitude.

Il mourut le 25 septembre 1392.

Postérité Serge fut canonisé en 1452.

Il est fêté dans l'Église orthodoxe les 25 septembre et 5 juillet.

Le monastère de la Trinité prit par la suite le nom de Laure de la Trinité-Saint-Serge et demeura un foyer de spiritualité, même durant la période soviétique.

L'Institut de théologie orthodoxe de Paris est placé sous le patronage de saint Serge.

Hymnographie Tropaire (ton 4)

Champion des vertus, comme un vrai soldat du Christ notre Dieu, contre les passions tu menas en cette vie le grand combat. Dans les jeûnes, les veilles, les cantiques divins, tu fus pour tes disciples un modèle, Bienheureux. Aussi fit sa demeure en toi l’Esprit Saint, et tu fus orné brillamment par son action. Grâce au crédit que tu possèdes auprès de la Sainte Trinité, rappelle-lui le troupeau que tu as rassemblé, et n’oublie pas de visiter, comme toi-même tu l’as promis, vénérable Père, tes enfants ! Kondakion (ton 8)

Vénérable Serge, percé de flèches par l’amour du Christ et l’ayant suivi, dans ton irréversible désir, tu méprisas toute charnelle volupté, et comme un soleil tu brillas sur ta patrie. Aussi le Christ t’enrichit du don des miracles, Père saint. Souviens-toi de nous qui célébrons ta mémoire sacrée, afin que nous puissions te crier : vénérable Serge, réjouis-toi ! Notes

Dans l'Église orthodoxe, les mercredi et vendredi sont jours de jeûne, le premier parce que c'est ce jour-là que le Christ a été trahi, le second parce que c'est le jour où Il fut mis à mort
Les églises étant, à cette époque, habituellement placées sous le patronage d'un saint ou d'une fête.
L'Église russe ne devint autonome qu'à partir de 1548
Saint Alexis de Moscou, fêté les 12 février et 20 mai
On peut rapprocher ceci des chrétiens nombreux qui prirent part à la Résistance, lors de la Seconde Guerre mondiale.

Sources Le Synaxaire. Vies des Saints de l'Église orthodoxe, Éditions "To Perivoli tis Panaghias", Simonos Petras, Mont Athos Prière et sainteté dans l'Église russe, Elisabeth Behr-Sigel, Spiritualité Orientale n° 33, Bellefontaine 1982 Encyclopédie Universalis fr.wikipedia.org https://fr.orthodoxwiki.org/Serge_de_Radon%C3%A8ge

Rumänisch II Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Serghie, egumenul Radonejului, noul făcător de minuni (25 septembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie


Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie a fost născut în cetatea Rostovului, din părinţi binecredincioşi, Kiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci intrînd oarecînd mama lui, după obiceiul său, în Biserică la Sfînta Liturghie şi avînd în pîntece pe acest prunc, cînd au vrut să înceapă a citi Sfînta Evanghelie, pruncul a glăsuit, încît au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. Dease-menea, în vremea cîntării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul.

Şi cînd preotul a glăsuit "Sfintele sfinţilor", a treia oară glasul pruncului din pîntecele mamei s-a auzit. Din aceasta au înţeles toţi că o să se arate mare luminător lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum sfîntul Ioan mergătorul înainte a săltat cu bucurie în pîntece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a săltat înaintea Domnului în sfînta Biserică. Deci, s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea, s-au împlinit zilele naşterii şi a născut fiu, şi i-a pus numele Vartolomeu. Şi, de cînd s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodată şi nici altceva nu gusta. Iar aceasta era înce-pătură a înfrînării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vîrsta cea desăvîrşită. Cînd a fost de şapte ani, l-a dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rînduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfînt, iar nu de la oameni să se dea copilului înţelegerea cărţii. Drept aceea, într-o zi umblînd singur prin oarecare dumbravă - căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite -, a găsit pe un călugăr, sau mai curînd înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stînd în dumbravă şi făcînd rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a stat aproape de el, şi aştepta sfîrşitul rugăciunii, apoi i-a făcut lui închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: "Ce-ţi trebuie fiule?" A răspuns copilul, zicînd: "M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugăciuni". Iar călugărul făcînd rugăciune l-a binecuvîntat pe el, zicîndu-i: "Iată, de acum fiule îţi dăruieşte ţie Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încît să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!".

Din vremea aceea fericitul copil, precum pămîntul adapă din destul de ploaie şi se face roditor, aşa şi el luînd binecuvîntare de la sfîntul acela călugăr - mai bine zis de la înger - s-a făcut lesnicios spre învăţătura a toată înţelepciunea cărţii fără de osteneală. Pentru că Dumnezeu "i-a deschis lui mintea să înţeleagă scripturile". Şi creştea copilul împreună cu anii, cu înţelegerea, şi cu faptele bune, căci iubea postul şi înfrînarea, fugea de jucăriile cele obişnuite copilăreşti; iar la citirea Dumnezeieştilor cărţi şezînd, învăţa acea înţelepciune, a căreia începătură este frica Domnului. Şi aşa, din treaptă în treaptă mergînd, creştea spre bărbăţia cea desă-vîrşită.

După aceasta, părinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului, la locul ce se chema Radone, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu aşa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe placul său, despre care ne este nouă acum cuvîntul. Drept aceea mutîndu-se acolo părinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta, la locurile cele lumi-noase şi răcoroase, lăsîndu-şi toată averea moştenitorului lor Varto-lomeu. Iar el, la moartea părinţilor săi, gîndea întru sine, zicînd: "Şi eu sînt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi părinţii mei". Deci, binecunoscătorul copil socotind viaţa aceasta scurtă, a împăr-ţit averea ce rămăsese după părinţi, nelăsîndu-şi lui spre hrana cea de nevoie nimic, căci nădăjduia spre Dumnezeu cel ce dă hrană ce-lor flămînzi. Apoi s-a dus în pustie, şi făcîndu-şi o chiliuţă, petrecea într-însa nevoindu-se şi rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dînsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugăreasca rîndu-ială, avînd de la naşterea sa douăzeci şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie.

Deci, a petrecut acel sfînt călugăr cu Serghie puţine zile, şi după aceasta i-a zis lui: "Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mîinile lui Dumnezeu". Şi a proorocit zicînd: "Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare şi prea mărită". Şi făcînd rugăciune s-a dus. Iar Sfîntul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul său cu privegherea, cu postul şi cu multe feluri de osteneli. În vreme de iarnă, crăpînd pămîntul de ger, el răbda într-o haină, ca unul fără de trup arătîndu-se. Iar diavolii, nesuferind unele ca acele nevoinţe ale lui, se sîrguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în şerpi, înfricoşînd pe sfîntul şi repezindu-se la dînsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei, şi înfierbîntările lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, a năpădit într-o noapte, aevea, o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu mînie mare striga: "ieşi din locul acesta, ieşi, să mori ca un rău!" Şi acestea zicîndu-le, o văpaie mare ieşea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmîndu-se, îndată a alungat tabăra drăcească şi fără de temere a rămas, cîntînd şi lău-dînd pe Dumnezeu. Acestea aşa făcîndu-se, slava despre dînsul a început a străbate pretutindeni şi se adunau la dînsul mulţi din cetăţile şi ţinuturile cele dimprejur pentru folosul sufletesc. Alţii voiau să locuiască cu dînsul şi să se povăţuiască de către dînsul la calea mîntuirii. Iar el cu dragoste primea pe cei ce veneau la dîn-sul. Şi a zidit mai întîi o biserică mică, care, prin porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în numele prea Sfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstită a ridicat, care este şi astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia prin hirotonisirea episcopului Atanasie şi păştea binecuvîntătoarea turmă cea încredinţată lui, povăţuind-o la păşunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gînditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puţină vreme, iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfîntul. Şi închipuindu-se în şerpi, au intrat în chilia lui încît chilia era plină de şerpi. Iar sfîntul, degrabă s-a întors la rugăciune, şi îndată diavolii cu nălucirile lor ca fumul s-au stins. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încît nici îndrăzneau a se mai apropia de dînsul. Ducîndu-se vestea de dînsul pretutindenea, şi mulţi din părţile dimprejur adunîndu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, multă avere aducînd şi dînd-o în mîinile sfîntului, ca să zidească o mai mare biserică, iar pe sine s-a dat în supunere sfîntului.

Şi ajutînd Dumnezeu, Cuviosul Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserică mai mare şi mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia îngereşte, ca în Cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea slavoslo-vind pe Dumnezeu. Deci, s-a întîmplat oarecînd în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană, şi erau fraţii în mîhnire mare, petrecînd fără de hrană, flămînzi, trei zile. Iar rînduiala Cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceară la mireni pîine, ci să-şi pună nădej-dea spre Dumnezeu Cel ce hrăneşte toată suflarea, şi de la Acela cu credinţă să-şi ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viaţă de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci, fraţii fiind strîmtoraţi de foamete, au început a cîrti împotriva sfîntului, zicînd: "Pînă cînd ne opreşti pe noi a merge la lume şi a cere cele de trebuinţă? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineaţă vom ieşi din locul acesta, ca să nu murim de foame". Iar sfîntul îi mîngîia pe ei, spunîndu-le din vieţile sfinţilor părinţi, cum au răbdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul şi le grăia lor cuvintele lui Hristos. "Căutaţi la pă-sările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe ele (Matei 6,26). Şi dacă hră-neşte păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrînd a suferi puţină vreme ispita ce ni s-a întîmplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, în mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fă-ră de lămurire aurul nu se săvîrşeşte!" Şi a proorocit, zicînd: "Acum puţină vreme ni s-a întîmplat lipsa, iar dimineaţă va fi în-destulare de toate bunătăţile". Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci a doua zi s-a adus în mănăstire mulţime de pîini proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curînd gătite de la un om neştiut, care le zicea: "Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dînsul". Deci, rugau fraţii pe aceia ce le aduseseră, ca să mănînce cu dînşii bucate, iar ei n-au vrut, spunînd că le-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii, văzînd mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare dumnezeiască este, şi făcură ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu.

Deci, au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: "Vedeţi fraţilor şi vă minunaţi ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pînă în sfîrşit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfînt şi pe ro-bii Săi cei ce locuiesc într-Însul şi îi slujesc Lui ziua şi noaptea".

Încă se cade a pomeni şi aceasta: Cuviosul părinte Serghie, la începutul venirii sale în pustie, s-a sălăşluit la un loc fără de apă. Aceasta spre adăugarea ostenelii, ca de departe aducînd apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar cînd cu voia lui Dumnezeu s-au înmulţit fraţii şi mănăstirea s-a aşezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneală. Şi pentru acea pri-cină cîrteau unii împotriva sfîntului, zicînd: "Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au făcut atîtea zidiri, nefiind apa aproape?" Iar sfîntul le răspundea: "Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, iar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atîtea clădiri să se ridice, apoi puternic este ca să dea şi apă nelipsită, numai să nu slăbiţi de la datorie, ci rugaţi-vă cu credinţă.

Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorît apă din piatră în pustie, cu atît mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!" Iar odată luînd în taină pe un frate cu sine, s-a pogorît în valea cea de sub mănăstire şi nu era în valea aceea apă curgătoare altă dată, precum spun oamenii cei vechi. Deci sfîntul, aflînd într-o groapă puţină apă strînsă din ploaie, şi-a plecat genunchile şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Şi îndată un izvor mare s-a arătat, care şi pînă astăzi este văzut de toţi; şi scot dintr-însul la toată trebuinţa mănăstirească, şi multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinţă.

Şi făcea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru că atîta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încît a în-viat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui, avînd un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Şi se tînguia după el tatăl lui nemîngîiat. Deci, văzînd Cuviosul Serghie tînguirea omu-lui aceluia, i se făcu milă de el şi, făcînd rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu tatălui lui. Şi s-a întors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Încă veneau la dînsul şi cei cuprinşi de duhuri necurate şi, ajungînd ei la sfîntul, fugeau dintr-înşii necuratele du-huri. Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau, şi în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi care mergeau la sfîntul cu credinţă, primeau nu numai sănătate trupului, ci şi folos sufletului, şi se întorceau cu îndoită tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slăvit de toţi cuviosul Serghie, şi mulţi, dorind a vedea cin-stita lui faţă, şi a se îndulci de vorba lui cea dulce, din nenumărate cetăţi şi ţinuturi se adunau la dînsul, şi mulţime de călugări lăsîndu-şi mănăstirile lor veneau la dînsul, dorind să vieţuiască cu el şi să fie povăţuiţi de dînsul.

Domnii şi boierii şi oamenii cei de rînd alergau cu sîrguinţă la acest fericit părinte, căci toţi îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinţii cei de demult, sau ca pe unul din prooroci.

Un ţăran oarecare, lucrător de pămînt, din locuri prea depăr-tate, auzind de Sfîntul Serghie, a vrut să-l vadă şi mergînd în mî-năstirea cuviosului, întreba de dînsul unde se află. Se întîmplase că atunci cuviosul era în grădină şi săpa pămîntul. I s-a spus de aceasta omului aceluia, iar el, mergînd în grădină, a văzut pe sfîntul în haină proastă, ruptă şi mult cîrpită, săpînd pămîntul, şi i se părea că au glumit cei ce i-au spus lui, pentru că nădăjduia să vadă pe sfîntul în mare slavă. Şi întorcîndu-se în mănăstire iar întreba, zicînd: "Unde este Sfîntul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd pe el". Iar ei i-au zis: "Cu adevărat, acela este, pe care l-ai văzut". După aceea, ieşind sfîntul din grădină, l-a văzut ţăranul şi îngreţoşîndu-se de el, şi-a întors faţa de la dînsul şi nu vrea nici să caute la fericitul. Şi se defăima în sinea lui, zicînd: "O, cîtă osteneală am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iată acum văd un sărac şi necinstit stareţ".

Deci, sfîntul înţelegîndu-i gîndurile lui, era foarte mulţumit, căci, precum mîndrul de laudă şi de cinste se bucură, aşa se bucură cel smerit, cu gîndul, de necinstire şi de defăimare. Şi luînd pe ţăranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospătat cu dragoste.

După aceasta i-a zis: "Să nu te mîhneşti, omule, că pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab îl vei vedea". Iar, cînd sfîntul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunîndu-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Şi, sculîndu-se sfîntul, a ieşit în întîmpinarea acelui domn, care venea cu mulţime de slugi.

Şi văzînd acel domn pe sfîntul sîrguindu-se, a alergat la dînsul şi apucînd înainte cu închinăciune pînă la pămînt, a luat binecuvîn-tare de la cuviosul, iar el, binecuvîntîndu-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Şi mergînd amîndoi împreună, stareţul şi domnul vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar ţăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, şi pe stareţul de care se îngreţoşa uitîndu-se la dînsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea.

Deci, a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicîndu-i: "Cine este, stăpîne, stareţul cel ce şade cu voievodul?" Şi i-a spus lui acela că este sfîntul Serghie. Apoi, a început ţăranul a se necăji şi a se ocărî pe sine, zicînd: "O Doamne, cît m-ai orbit şi n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfîntul părinte, şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru ţăran şi prost. Cum mă voi arăta feţii sfîntului, cuprins fiind de ruşine?". După ce a plecat voievodul din mănăstire, ţăranul a alergat la cuviosul, şi ru-şinîndu-se a privi la faţa lui, i-a căzut la picioare, cerîndu-i iertare, căci din neştiinţă a greşit. Sfîntul l-a mîngîiat cu dragoste, zicîndu-i: "Să nu te mîhneşti, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicîndu-mi că sînt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amăgit, părîndu-le că sînt mare". De aici, s-a arătat aevea în cîtă smerenie era cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pămînt ce se în-greţoşa de el, l-a iubit mai mult decît cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecînd fericitul, după obiceiul său, într-o seară tîrziu, stînd la citirea rugăciunilor şi rugîndu-se pentru ucenicii săi, cu dinadinsul, lui Dumnezeu, a auzit un glas zicîndu-i: "Serghie!". Iar el, mirîndu-se de neobişnuita chemare noaptea tîrziu, a făcut rugă-ciune şi a deschis fereastra chiliei, vrînd să vadă cine l-a chemat. Şi, iată, a văzut o lumină mare din cer strălucind, încît s-a luminat noaptea aceea mai mult decît o zi luminoasă, apoi a venit la dînsul a doua oară glasul, zicînd: "Serghie, te rogi pentru fiii tăi şi rugă-ciunea ta este primită. Caută şi vezi numărul călugărilor celor adu-naţi în numele Sfintei Treimi la păstoria ta". Ci, căutînd sfîntul, a văzut mulţime multă de păsări prea frumoase, nu numai în mănăs-tire, ci şi împrejurul mănăstirii, şezînd şi cîntînd cîntări îngereşti cu nespusă dulceaţă. Şi iar se auzea glasul, zicîndu-i: "În ce chip ai văzut păsările acestea, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi, şi după tine nu se va împuţina, şi aşa cu minune şi în multe feluri vor fi împodobiţi cu bunătăţile lor, cei ce vor urma paşilor tăi". Iar sfîntul, văzînd, se mira de acea minunată vedenie.

Şi vrînd să aibă părtaş şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirîndu-se de neobişnuita chemare a stareţului, a alergat degrab la dînsul şi nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia, ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească.

Dar sfîntul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amîndoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfîntul de prea sfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la Patriarh binecuvîntare şi daruri: o cruce, un parai-man, o schimă şi scrisoare care avea în sine scris aşa: "Cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului şi a toată lumea Pa-triarh, Domnul Filotei, celui întru Sfîntul Duh fiu şi împreună sluji-tor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace, şi a noastră binecuvîntare să fie cu voi! Am auzit de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătăţită, şi am lăudat şi am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rînduială încă vă mai trebuie, aceea că n-aţi cîş-tigat viaţa cea de obşte. Căci ştii, cuvioase, că şi singur Dumnezeiescul Părinte Proorocul şi împăratul David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai "a locui fraţii împreună". Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiţi viaţă de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvîntarea noastră să fie cu voi".

Această scrisoare a Patriarhului luînd-o cuviosul, a mers la Prea sfinţitul Alexie, fericitul Mitropolit a toată Rusia, şi, arătîndu-i scrisoarea, îl întreba zicîndu-i: "Tu, Prea sfinţite stăpîne, cum porunceşti?" Iar Mitropolitul a răspuns stareţului, zicînd: "De vreme ce de atîtea bunătăţi te-ai învrednicit cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, cît şi în ţările cele depărtate a ajuns auzul numelui şi al vieţii tale, încît a toată lumea marele Patriarh te sfătuieşte spre folos, apoi şi noi la aceeaşi te sfătuim şi lăudăm o aşa rînduială". Deci din vremea aceea cuviosul Serghie a aşezat viaţa de obşte în locaşul său, poruncind ca să se păzească statornic rînduielile vieţii de obşte: nimic să nu cîştige cineva pentru sine, nici să se numească ceva al său, ci toate de obşte să le aibă, după poruncile sfinţilor părinţi. Iar după aşezarea vieţii de obşte a vrut să fugă de mărirea omenească şi să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, sălăşluindu-se în linişte, în singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieşit în taină din mănăs-tirea sa neştiind nimeni, şi a plecat în pustie. Mergînd ca la patru-zeci de stadii, a aflat un loc bine plăcut lui, aproape de rîul ce se numeşte Cîrjaci, şi acolo sălăşluindu-se, vieţuia. Apoi, fraţii, vă-zîndu-se părăsiţi de părintele lor, erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de păstor, şi cu de-adinsul îl căutau pretutindenea. După cîtăva vreme, s-a aflat de fraţi locul şi, mergînd, rugau pe sfîntul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu vrea, iubind mai mult liniştea şi singurătatea. Din această pricină, mulţi din ucenicii lui lăsînd lavra, s-au aşezat cu dînsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat mănăstire şi biserică în numele prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare neputînd a vieţui fără de părintele lor, şi neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dînşii, au mers la prea sfinţitul Mitropolit Ale-xie, rugîndu-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintîi. Fericitul Alexie a trimis pe doi arhimandriţi, rugîndu-l ca să asculte şi să mîngîie pe fraţii săi prin întoarcerea sa la dînşii, ca nu cumva supărîndu-se, fără de dînsul să se risipească şi la locul sfînt să se pustiască. Apoi, cuviosul Serghie, trebuind a asculta pe arhiereu, s-a întors în lavră la petrecerea sa cea dintîi, unde s-au mîngîiat fraţii foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, sfîntul Ştefan, avînd mare dragoste către cuviosul, mergea oarecînd de la episcopia sa pe cale la cetatea Moscova, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Iar curînd, grăbindu-se spre cetate, s-a gîndit să nu meargă atunci la mănăstirea sfîntului, ci să vadă pe cuviosul cînd se va întoarce către casă. Şi cînd era el în dreptul mănăstirii s-a sculat din căruţa sa, şi citind "Cuvine-se să te fericim" şi făcînd obişnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu faţa spre mănăstirea cuviosului Serghie, zicînd aşa: "Pace ţie duhovnicescule frate!" Şi s-a întîmplat că atunci feri-citul Serghie mînca la masă. Şi înţelegînd cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecît de la masă şi stînd puţin, şi rugăciune făcînd, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla departe de la mănăstire, zicîndu-i: "Bucură-te şi tu păstorule al turmei lui Hristos şi pacea lui Dumnezeu să petreacă cu tine". Iar fraţii s-au mirat de acel lucru neobişnuit, şi au înţeles unii că o vedenie vedea cuviosul. Apoi, după sfîrşitul mesei l-au întrebat de ceea ce făcuse, iar el le-a spus lor zicînd: "În acel ceas episcopul Ştefan, mergînd pe cale spre Moscova, a stat în dreptul mănăstirii noastre, şi s-a închinat Sfintei Treimi, şi pe noi păcătoşii ne-a binecuvîntat". Iar mai pe urmă, unii din ucenicii lui cu încredinţare s-au înştiinţat că adevărat aşa a fost lucrul şi se minunau de darul cel înainte văzător, ce se dăduse de la Dumnezeu părintelui lor.

Şi înflorea locaşul cuviosului cu bărbaţi îmbunătăţiţi, şi mulţi dintr-înşii, pentru bunătăţile lor cele mari, erau luaţi în alte mănăstiri ca egumeni, iar alţii erau ridicaţi la scaune arhiereşti. Şi toţi aceia au sporit întru bunătăţi şi în urmarea celui desăvîrşit învăţător, şi iscusitului lucrător al poruncilor Domnului, cuviosul Serghie, care era pildă vie turmei sale, asemenea cu îngerii petrecînd viaţa. Pentru care vieţuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci slujind el dumnezeiasca liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul şi Macarie, bărbaţi vrednici de credinţă şi desăvîrşiţi în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe Îngerul lui Dumnezeu slujind cu cuviosul Serghie în altar şi s-au spăimîntat văzînd po-doaba lui negrăită.

După acestea, fericitul Alexie Mitropolitul, slăbind de bă-trîneţe şi văzînd că se apropie de sfîrşit, a chemat la sine pe cuviosul Serghie şi luînd crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinîndu-se cu smerenie, i-a zis: "Iartă-mă, stăpîne, căci din tinereţe n-am fost purtător de aur, iar la bătrîneţe mai mult decît atunci vreau ca să petrec în sărăcie". Iar arhiereul i-a zis: "Ştiu iubite că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare, şi să pri-meşti de la noi binecuvîntarea ce ţi se dă". Şi aşa a pus cu mîinile sale crucea pe pieptul sfîntului, ca o logodire, apoi a început a grăi: "Să ştii fericite, pentru ce te-am chemat şi ce voi să rînduiesc pentru tine. Iată eu, Dumnezeu încredinţîndu-mi, am ţinut Mitro-polia Rusiei, pe cît El a voit. Iar acum mă văd apropiat de sfîrşit, numai nu ştiu ziua sfîrşitului meu, şi doresc ca în viaţa mea să găsesc un bărbat ce ar putea după mine să pască turma lui Hristos. Şi nu aflu altul aşa după cum doresc eu, decît numai pe tine. Încă ştiu cu încredinţare că şi marii stăpînitori, domni, şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, pînă la cel de pe urmă, te vor iubi pe tine, şi nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci, acum prea cuvioase, primeşte rînduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu". Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mîhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rînduială ca aceea. Şi a răspuns către arhiereul: "Iartă-mă stăpîne sfinte, dar pui pe mine sarcină mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate întîmpla niciodată. Cine sînt eu păcătosul şi mai smeritul decît toţi oamenii ca să îndrăznesc a mă atinge de o rînduială ca aceasta?" Apoi, fericitul Alexie a zis multe cuvinte către sfîntul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: "Stăpîne sfinte, de nu vei vrea să alungi pe smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tău, apoi să nu mai adaogi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta".

Iar arhiereul văzînd pe sfîntul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temîndu-se ca nu cumva, supărîndu-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părţi şi pustietăţi şi să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Şi mîngîindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinţi, Alexie mitropolitul, s-a dus din viaţă, şi fericitul Serghie era silit prin ru-găminte de domnii cei mari stăpînitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, iar sfîntul ca un diamant tare a rămas neînduplecat.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfinţenie a se îmbrăca în veşminte arhiereşti, şi a-şi pune camilafcă albă. Încă începuse şi asupra Sfîn-tului Serghie şi a locaşului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala lui, căutîndu-şi pentru sine Mitropolia. Iar fericitul auzind că Mihail se lăuda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: "Mihail, lăudîndu-se împotriva locaşului acestuia, împotriva sme-reniei noastre, nu va cîştiga ceea ce doreşte, de vreme ce este biruit de mîndrie, nici cetatea împărătească nu va vedea". Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boală trupească şi s-a sfîrşit. Iar pe scaun a fost ridicat Kiprian.

În acei ani, prin voinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pămîntului Rusiei. De acest lucru marele Domn Dimitrie întristîndu-se, Sfîntul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea, şi i-a proorocit biruinţă, zicînd: "Să ieşi împotriva barbarilor, lepădîndu-ţi toată în-doiala, şi Dumnezeu ajutîndu-ţi, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi te vei întoarce sănătos la scaunul tău".

Deci, marele Domn, nădăjduind spre ajutorul Dumnezeului şi prin rugăciunile sfîntului, a mers făcînd război cu tătarii, i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puţini tovarăşi a scăpat Mamae. Iar Cuvio-sul, înainte fiind văzător, vedea cele de departe ca pe cele de aproape şi stînd cu fraţii la rugăciune în mănăstirea sa, cînd era război între creştini şi între tătari, spunea în acea vreme că marele Domn Dimitrie a biruit pe tătari şi care din ostaşii creştini a fost ucis în război, aducînd jertfe lui Dumnezeu pentru dînşii, pentru că toate i se descopereau lui de la Dumnezeu. Iar Cneazul, întor-cîndu-se izbînditor de la război, a mers în mănăstire la Cuviosul, mulţumind mult sfîntului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stînd oarecînd fericitul părinte noaptea la obişnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi adeseori pri-vind la icoană, zicea: "Preacurată, Maica Hristosului meu, apără-toare şi tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugîndu-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfînt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfîntului numelui Lui, în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai cîştigat multă îndrăzneală către Dînsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu eşti tuturor nădej-de de mîntuire şi adăpostire". Aşa se ruga, şi canonul cel de mulţu-mire, adică Acatistul Preacuratei cîntîndu-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului său, Mihail, i-a zis: "Fiule, trezeşte-te şi priveghiază, de vreme ce o cercetare minunată şi înfricoşătoare o să ne fie nouă în ceasul acesta". Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicînd: "Iată, vine Preacurata!" Iar sfîntul auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tindă, şi iată o lumină mare, mai mult decît soarele strălucind, a luminat pe sfîntul, şi îndată a văzut pe Prea-curata cu doi Apostoli, cu Petru şi cu Ioan, strălucind într-o negrăi-tă lumină. Cînd a văzut-o sfîntul, a căzut cu faţa la pămînt neputînd suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfîntul cu mîinile sale, zicîndu-i: "Nu te spăimînta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, şi pentru locaşul tău să nu te mai mîhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat de toate, nu numai pînă ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta cea către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dîndu-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l". Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută. Iar sfîntul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frică şi de cutremur mare, şi venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul său zăcînd de frică, ca mort, şi l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicînd: "Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a despărţit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?" Iar sfîntul se bucura cu sufletul şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputînd să grăiască altceva nimic, fără numai atît: "Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu în mine tremură de acea minunată vedenie". Şi se află tăcînd şi mirîndu-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului său: "Fiule, chiamă la mine pe Isaac şi pe Simon". Şi venind ei, le-a spus toate pe rînd, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi ce i-a zis lui. Deci, acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi împreună au cîntat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfîntul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea, pentru milostiva cercetare a Stăpînei celei Prea curate.

Slujind oarecînd Cuviosul Dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui Simon, de care am pomenit înainte, fiind desăvîrşit în viaţă, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblînd pe jertfelnic, încon-jurînd Altarul şi pe Serghie cînd slujea. Şi stătea sfîntul în foc de la cap pînă la picioare. Iar sosind vremea împărtăşirii, s-a luat focul acela Dumnezeiesc şi învăluindu-se ca o pînză curată, a intrat în sfîntul pahar, şi cu acela s-a împărtăşit vrednicul slujitor, sfîntul Serghie.

Vieţuind Cuviosul ani îndestulaţi în mare înfrînare şi osteneli, şi făcînd multe minuni, a ajuns la bătrîneţe adînci. Acum îi erau anii lui de la naştere şaptezeci şi opt. Apoi, cu şapte luni mai îna-inte, şi-a văzut mutarea sa către Dumnezeu şi a chemat fraţii, în-credinţînd egumenia ucenicului său cu numele Nicon, care deşi era tînăr de ani, mintea lui înflorea cu cărunteţele şi în toată viaţa ur-ma învăţătorului şi povăţuitorului său Serghie. Punîndu-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se linişti, iar în luna lui septembrie, căzînd în boala trupească, şi cunoscîndu-şi cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi destul, dîndu-le binecuvîntare şi iertare; iar în ceasul din urmă, s-a îm-părtăşit singur cu Preacuratele Taine, dîndu-şi astfel sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Faţa lui era luminoasă, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încre-dinţat de luminarea lui cea sufletească şi de răsplată Dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile, însă, s-au aflat moaştele lui cele sfinte întregi şi nestricate nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieşea mireasmă bună negrăită şi multă tămăduire se da bolnavilor. Chiar şi pînă acum de la cinstita lui raclă, curg, ca dintr-un izvor, tămăduirile tuturor celor ce aleargă cu credinţă. Căci, precum în viaţa sa, aşa şi după mutare, face nenumărate minuni mari acel mare făcător de minuni, pentru mărirea lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin.

Despre viaţa cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfîntului se afla şi aceasta: "După sinodul cel din Florenţa, unde mulţime de dreptcredincioşi, arhierei şi preoţi care n-au vrut să se unească cu rătăcirea lati-nească, s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credinţă şi era numele Presbiterului Simeon - a răbdat multe necazuri şi munci în temniţă şi în obezi, pentru buna credinţă, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpînd din lanţuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tferschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mîhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcîndu-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareţ cinstit stînd lîngă el, apucîndu-l de mîna dreaptă şi zicîndu-i: "Oare te-ai binecuvîntat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat paşilor apostoleşti?" Iar el a răspuns: "Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am bine-cuvîntat de dînsul". Apoi stareţul a zis: "Binecuvîntat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drepţii cei ce ţin aşezămintele sfinţilor apostoli şi poruncile sfinţilor părinţi de la cele şapte sinoade, şi cel ce are înţelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristaţi, căci eu sînt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareţ, l-a întrebat Presbiterul: "Doamne, spune-mi cine eşti tu, că mi se pare că eşti trimis de Dumnezeu să ne scoţi pe noi deznădăjduiţii din pămîntul acesta străin?" Răspuns-a cel ce se arătase: "Eu sînt Serghie, pe care oarecînd m-ai chemat, rugîndu-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deşteptîndu-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amîndoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrab prin dumnezeiescul aco-perămînt şi cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoşi şi fără de bîntuială în părţile Rusiei.

Ajutorul şi arătarea sfîntului povestind, au propovăduit cele auzite de la dînsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florenţa.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviinţa vremii de acum, întru care sfînta şi dreapta credinţă este hulită şi prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stîlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, şi după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenţei. Credinţa noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti şi în arătarea Duhului şi a puterii, şi nu în înţelepciunea şi măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu.


În această zi, mai facem şi pomenirea cuvioasei Eufrosina, care era fiica sfîntului mucenic Mihail, voievodul Cernigovului, şi prin arătarea şi făgăduinţa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dăruit copila lor şi s-a botezat în Biserica cea mare a Pecerschii. Iar în vîrstă venind, şi fiind cu Mina, voievodul Sujdalului, prin voia părinţilor, s-au rugat cu lacrimi Preacuratei Născătoarei de Dumne-zeu, ca să i se păzească fecioria ei neînstrăinată.

Şi a văzut arătîndu-se cereasca Împărăteasă, poruncindu-i ca să asculte pe părinţii săi, şi să meargă la Sujdal, de nimic îndoindu-se. Deci, fiind ea pe cale şi încă neajungînd la Sujdal, logodnicul ei a murit. Iar ea, aflînd mănăstirea de fecioare, cu hramul "Pune-rea veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu", s-a călugărit într-însa şi s-a nevoit bine. Apoi i s-a dat ei de sus darul prooro-ciei, chiar a tămădui boalele, şi făcea multe minuni. Iar în vremea năvălirii păgînului Batus, hanul tătarilor, locaşul său l-a păzit întreg de robia mahomedanilor cu rugăciunile sale. Apoi a trecut la Domnul la 25 septembrie, zi în care îşi făcuse mai înainte făgăduinţa sa lui Dumnezeu, îmbrăcîndu-se în chipul îngeresc.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-25-cv_serghie_din_radonej.html

Serbisch THE VENERABLE SERGIUS OF RADONEZH

Sergius was a great ascetic and light of the Russian Church. He was born in 1313 A.D., in Rostov, of devout parents, Cyril and Maria. After his parents' deaths, Bartholomew--for that was his baptismal name--became a monk, and founded the Monastery of the Holy Trinity in the forests of Radonezh. As a quiet and gentle servant of God, he knew only labor and prayer. Because of the purity of his heart he was made worthy of the gift of miracle-working, even resurrecting the dead in the name of Christ. The Holy Theotokos appeared to him many times. Princes and bishops came to him for advice. He blessed Prince Dimitri Donskoy, and foretold his victory in the battle for the liberation of Russia from the Tartars. He saw into the hearts of men as well as future events. His monastery was full of monks, even during his lifetime and, century after century, has been one of the most important centers of spiritual life and God's miracles. St. Sergius entered into rest in the year 1392 A.D. Following his repose, he appeared many times to various people.

http://www.westsrbdio.org/en/prologue/643-september-25

Deutsch Sergius von Radonezh

Taufname: Bartholomäus, russisch: Barfolomej

Gedenktag katholisch: 25. September

Gedenktag anglikanisch: 25. September

Gedenktag orthodox: 25. September, 27. September, 7. Juli

Erhebung der Gebeine: 5. Juli

Erscheinung der Allerheiligsten Gottesmutter und Immerjungfrau Maria im Jahr 1385: 24. August

Name bedeutet: der Diener oder: aus dem (altröm.) Geschlecht der Sergier (latein.)

Klostergründer, Abt in Radonezh, Wundertäter

um 1314 bei Rostov in Russland † 25. September 1392 bei Rostov in Russland

Bartholomäus war Sohn von == Kirill und == Maria, einer sehr wohlhabenden Familie aus Rostov, die 1329 ins Fürstentum Moskau umzog; beide Eltern wurden später auch heiliggesprochen. Nach deren Tod trat er 1334 ins Kloster ein, wurde drei Jahre später Mönch und Priester und nahm den Ordensnamen Sergius an. Um 1340 zog er in die Wälder nahe Radonezh bei Moskau und lebte in völliger Einsamkeit, in Kontemplation und Askese. Dann gründete er aufgrund einer nächtlichen Vision ein kleines Kloster, in dem er die Regel von Theodor Studita einführte und dessen zweiter Abt er um 1354 wurde. Aus ihm ging das "Troice-Sergiev-Kloster", das "Sergius-Dreifaltigkeitskloster", in Sergijew Possad nordöstlich von Moskau hervor.

Sergius wurde die geistig und geistlich einflussreichste Persönlichkeit seiner Zeit, er belebte die asketische Lebensweise, gründete oder reformierte über 40 Klöster und begründete einen neuen Typ von Gemeinschaftsklöstern neben den bislang üblichen stadtnahen Stifterklöstern. Der neue Typ wurde Vorreiter der Klosterkolonisation, durch die der russische Norden erschlossen wurde. Er gründete Klosterschulen und engagierte sich in der Verbesserung landwirtschaftlicher Methoden für die Bauern.

1378 lehnte er es ab, Metropolit von Moskau zu werden. 1380 drängte er Prinz == Dimitri Donskoi und segnete ihn zum Kampf gegen die Tataren, was der mit dem Sieg in Kulikovo erfolgreich tat; dieser Sieg wurde zum Symbol für nationale Einigung und Wiederaufstieg.

Epifanij Premudryj verfasste um 1417 die Lebensgeschichte von Sergius. Er ist bis heute einer der am meisten verehrten Heiligen in Russland.

Kanonisation: Sergius wurde 1448 von der Russisch-Orthodoxen Kirche heiliggesprochen.

https://www.heiligenlexikon.de/BiographienS/Sergius_von_Radonezh.htm

Deutsch II Sergius von Radonezh

S. Sergius (25. Sept.), ein Klosterstifter, starb in großer Heiligkeit im J. 1292 (sic!) in dem bei Moskau gelegenen, von ihm gegründeten großen Kloster zur hl. Dreifaltigkeit. Sein Leichnam ist noch unverwesen. (But. X. 27.)

https://www.heiligenlexikon.de/Stadler/Sergius_von_Radonezh.html

Deutsch III Heiliger Sergius von Radonesch (russisch Сергий Радонежский/ Sergi Radoneschski, wiss. Transliteration Sergij Radonežskij; * als Bartholomäus um 1314 in Rostow, Russland; † 25. September 1392 in Sergijew Possad) ist ein sehr stark verehrter Heiliger in Russland und Gründer des Dreifaltigkeitsklosters in Sergijew Possad.

Leben Bartholomäus wurde auf dem Landgut seines Vaters Kyrill, der im Dienst der Fürsten von Rostow stand, geboren. Die Familie zog nach Radonesch (bei Sergijew Possad), nachdem das Fürstentum von Rostow 1329 unter die Herrschaft des Großfürstentums von Moskau gestellt wurde.

Erst nach dem Tod der Eltern konnte er seinen Wunsch, Mönch zu werden, umsetzen. Zusammen mit seinem verwitweten Bruder Stephan zog er als Einsiedler in den Wald nördlich von Radonesch, um sich an einer Wasserstelle niederzulassen.

Zusammen errichteten sie eine der Dreifaltigkeit geweihte Kapelle. Im Jahr 1342 ließ sich Bartholomäus vom Abt Mitrofan zum Mönch scheren und nahm den Klosternamen Sergius an. Während sein Bruder, der schon vorher Mönch war, sich bald wieder in eine bestehende Klostergemeinschaft eingliederte, setzte Sergius die Einsiedelei fort. Sein konsequenter Lebensstil zog Nachahmer an, die er zunächst zu vertreiben versuchte. Allmählich wuchs eine Einsiedlerkolonie heran. Anstatt die erste Wahl als Abt anzunehmen, zog er es zunächst vor, sich als demütiges und arbeitssames Vorbild zu üben. Erst nach dem Tod des ersten Abtes nahm er die anschließende Wahl an und ließ sich zum Priester weihen. Es entsprach seiner Bescheidenheit, das Angebot, Metropolit zu werden, abzulehnen.

Wirkung

Ikone für die Kirche in Abramzewo von Wiktor Michailowitsch Wasnezow, 1882 Sergius segnete 1380 den Moskauer Großfürsten Dmitri Donskoi vor seinem Abwehr-Feldzug gegen die tatarisch-mongolische Goldene Horde. Die Schlacht auf dem Schnepfenfeld, bei der das tatarische Heer erstmals und dazu vernichtend geschlagen wurde, markiert den Beginn eines von Tataren befreiten russischen Staates.

Nach dem Vorbild des Dreifaltigkeits-Klosters sind mehr als dreißig weitere Klöster gegründet worden. Damit hatte Sergius einen starken Einfluss auf die Kolonisierung Nordrusslands.

Ab 1450 begannen Reliquienverehrung und Wallfahrten. Es wurde regelmäßig von Heilungswundern an seinem Sarg berichtet. Auch sein außergewöhnlicher Lebenswandel wurde durch Wundergeschichten verklärt. Das Dreifaltigkeitskloster ist eines der geistigen Zentren der Russisch-Orthodoxen Kirche.

Kirchen des Sergius von Radonesch gibt es in Russland und Deutschland.

1993 wurde der Asteroid (4485) Radonezhskij nach ihm benannt.[1]

Literatur Martin Tamcke: Sergius von Radonesch. In: Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon (BBKL). Band 9, Bautz, Herzberg 1995, ISBN 3-88309-058-1, Sp. 1449–1456. Weblinks

Commons: Sergius von Radonesch – Sammlung von Bildern, Videos und Audiodateien

Literatur von und über Methodios/Sergij Radonežskij im Katalog der Deutschen Nationalbibliothek Einzelnachweise

Minor Planet Circ. 22501