Benutzer:Christian/Nicolae Alexandru

Aus Orthpedia
Zur Navigation springenZur Suche springen

Rumänisch I

Vorlage:Infocaseta Monarh

Datei:005 - Nicolae Alexandru.jpg
Nicolae Alexandru in a XIVth century fresco restored in 1820s. Source Nicolae Iorga, Domni români după portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930
Datei:Nicolae Alexandru.jpg
Nicolae Alexandru. old iconographic depiction

Nicolae Alexandru (1352 - 16 noiembrie 1364) a fost un domn al Țării Românești, anterior fiind asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, dinainte de 1343.

Familia și religia

Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I și al doamnei Margareta. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfi au rezultat doi fii: Radu (c. 1377 - c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-lea cneazul Serbiei și Ana, căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav (1364 - c. 1377). Din porunca ultimei, în 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea viețile femeilor sfinte. A treia soție a fost Margit Dabkai<ref>[1] The Pedigree of Alexander I (7th Voivode) of Valachia</ref>

Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunța pe Nicolae Alexandru și pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informații, îi consideră pe amândoi credincioși bisericii catolice<ref>Neagu Djuvara, Iarăși despre Negru Vodă și "Descălecătoare",Vorlage:Legătură nefuncțională Magazin Istoric, nr. 8 / 2000</ref>. Într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin înbrățișarea credinței catolice<ref>D.R.H., D, vol. I, p. 60-61</ref>”. De altfel, după căsătoria cu Klara Dobokai Nicolae Alexandru a și recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești. Însă unii consideră că religia catolică exprimată de acesta este defapt doar rezultatul presiunilor din lumea occidentală de care acesta se apără prin îmbrătișarea superficială a religiei occidentale.<ref>http://www.george-damian.ro/basarab-voievod-a-fost-roman-si-ortodox-neagu-djuvara-ne-cam-minte-4293.html - „Neagu Djuvara citează un singur document în care Papa îl lăuda pe Basarab că a sprijinit activitatea unor călugări catolici „tanquam princeps devotus catholicus” – „ca/precum un devotat principe catolic”. Din punctul meu de vedere acest document chiar nu îl dovedește drept catolic pe Basarab – el i-a sprijinit pe călugării Papei „ca și cum ar fi fost” un principe catolic. Cealaltă scrisoare papală în care se anunță trimiterea unor scrisori către români (valahi) printre care și fiul lui Basarab, Alexandru, nu spune precis că acesta ar fi fost catolic. Că le permitea catolicilor să facă propagandă în Țara Românească este una, însă asta nu îi face neapărat catolici.” - Religia domnitorului Nicolae Alexandru poate fi considerată rezultatul relațiilor tatălui său cu papalitatea și a insistențelor papale găsite în scrisori.</ref>

Se pare că abia după înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera oficial la credința ortodoxă, luându-și numele de Nicolae, după Sf. Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior)<ref>Barbu, pp. 287-300</ref>.Tot prin dobăndirea credinței ortodoxe se vor îmbunatăți relațiile cu Imperiul Bizantin.

Domnia

Politica internă

Biserica. Înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei

thumb|right|200px|Biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitoria lui Nicolae Alexandru Ca ctitor, Nicolae Alexandru i-a urmat tatălui său, terminând mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung și continuând lucrul la Biserica Domnească din Argeș. De asemenea, biserica Sân Nicoară (astăzi în ruine) îi este atrubuită tot lui.

În luna mai 1359, în condițiile interceptării de către regele Ungariei a corespondenței pe care o întreținea cu Papalitatea și grăbit în a fi uns „domn autocrator”, adică singur stăpân, suveran prin drept divin, se adresează împăratului bizantin și patriarhului Callistus I pentru a înființa o mitropolie în Țara Românească. Cererea îi este acceptată și sub tutela patriarhului ecumenic de la Constantinopol este înființată Mitropolia Ungrovlahiei avându-l la conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina, personaj controversat al lumii ortodoxe cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliți numiți de Patriarhia Ecumenică și să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeș, după unii istorici, sau la Câmpulung, după alții.

Înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei este actul cel mai semnificativ al domniei lui Nicolae Alexandru care stabilește clar apartenența confesională a Țării Românești la ortodoxie.

Nicolae Alexandru a sprijinit cu bani și mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos. Cu ajutorul acestuia a fost ridicat turnul cel mare de acolo și s-au efectuat diferite reparații și îmbunătățiri la sfântul lăcaș.

Politica externă

[[Fișier:Ludwik Wegierski.jpg|thumb|right|200px|Regele Ludovic I al Ungariei]] În 1343 o cronică maghiară, menționează că Alexandru voievod a încheiat un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, părere infirmată de însuși regele maghiar care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a trimis în mai multe misiuni eșuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Țării Românești sub suzeranitatea angevină. Istoricul Constantin C. Giurescu este de părere că întrevederea din 1343 a avut drept scop reluarea relațiilor diplomatice între cele două state, întrerupte în urma conflictului din 1330, precum și purtarea unor discuții cu privire la campania împotriva tătarilor din Bugeac care va începe peste unul sau doi ani<ref>Giurescu, p. 304</ref>.

Abia din 1345 sau, mai târziu, chiar din 1355 când devin sigure semnele unor îmbunătățiri a relațiilor între cele două părți, Nicolae Alexandru apare în actele maghiare ca supus autorității coroanei și primitor al unor „beneficii”. Nu se știe exact despre ce „beneficii” este vorba, după unii istorici<ref name="Giurescu, p. 305">Giurescu, p. 305</ref> ar fi în legătură cu recunoașterea stăpânirii Basarabilor asupra Banatului de Severin, măr al discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgărașului.

Evoluția ulterioară duce inevitabil spre conflict cu coroana maghiară în momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pământului de peste munți, dă în 1358 drepturi negustorilor brașoveni să treacă nestingheriți și netaxați pe teritoriul cuprins între Buzău și Prahova, de la locul unde Ialomița se varsă în Dunăre și până la vărsarea Siretului, ignorând astfel grosolan autoritatea domnitorului ce stăpânea de facto aceste teritorii. C-tin C. Giurescu este de părere însă că brașovenii au cerut doar o garanție suplimentară suzeranului maghiar că nu vor păți nimic pe teritoriul vasalului său, Nicolae Alexandru<ref name="Giurescu, p. 305"/>. Voievodul muntean renunță la suzeranitatea ungară în 1359.

Sfârșitul domniei

thumb|right|200px|Piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru Până la sfârșitul domniei lui Nicolae Alexandru se pare că nu s-au ameliorat raporturile între el și regele ungar, căci imediat după suirea pe tron a fiului său, Vladislav I, Ludovic îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui acestuia.

Nicolae Alexandru moare la 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica de la Câmpulung, ctitoria sa și a tatălui său. Pe piatra de mormânt se află următoarea inscripție în limba slavă:

În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873<ref>Adică 1364</ref>, indictionul 3. Veșnica lui pomenire.

Portrete ale lui Nicolae Alexandru

Singurul portret contemporan al domnitorului se păstrează refăcut în secolul al XIX-lea, la ctitoria sa din Câmpulung. „În urâta zugrăveală de pe la 1820, el apare cu o coroană înflorită, sprâncenat, oacheș, bărbos, purtând peste haină o misadă ca în portretul lui Vlad Țepeș<ref>Nicolae Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930</ref>”.

Mai recent, s-a opinat că celebrul portret al domnitorului din fresca "Deisis" de la Curtea de Argeș, este tot al lui Nicolae Alexandru, și nu al lui Basarab I cum s-a crezut la început, de vreme ce Sf.Ioan Botezătorul a fost înlocuit în scenă cu Sf.Nicolae, patronul bisericii și patronimicul voievodului.

Vezi și

Note

Vorlage:Listănote

Bibliografie

  • Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Ed. ALL Educațional, București, 2003.
  • Daniel Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, Revue Roumaine d’Histoire XXV, no. 4, 1986

Vorlage:Început casetă Vorlage:Casetă succesiune Vorlage:Sfârșit casetă

Categorie:Decese în 1364 Categorie:Domni și domnitori ai Țării Românești Categorie:Dinastia Basarabilor Categorie:Nobili români Categorie:Români din secolul al XIV-lea


Rumänisch II

Nicolae Alexandru (cunoscut şi sub numele de Alexandru Basarab) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1352 - noiembrie 1364. Era este fiul lui Basarab I „Întemeietorul” (1310-1352). A fost asociat la domnie şi apoi succesor al tatălui său, la moartea acestuia în 1352.

În luna mai 1359, în urma cererilor repetate, Calist I, patriarhul ecumenic de Constantinopol, a acceptat organizarea Bisericii Ortodoxe locale sub forma unei mitropolii, punând în fruntea ei pe Iachint de Vicina, personaj controversat al lumii ortodoxe, cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliţi numiţi de Patriarhia Ecumenică şi să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeş, după unii istorici, sau la Câmpulung, după alţii.

Nicolae Alexandru a murit la 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica de la Câmpulung, ctitoria sa și a tatălui său. Pe piatra de mormânt se află următoarea inscripție în limba slavonă:

În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873[8], indictionul 3. Veșnica lui pomenire.

Precedat de: Basarab I Întemeietorul

Domn al Țării Românești 1352 - 1364

Urmat de: Vladislav I (Vlaicu Vodă)

Categorie:Voievozi români

https://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Alexandru

Bulgarisch

Никола Александър Басараб е влашки воевода от 1352 г. до ноември 1364 г., като преди това е бил съвладетел на баща си Басараб I.

През 1359 г. той отделя от Търновската патриаршия влашката отвъддунавска архиепископия, вероятно в резултат от брака на цар Иван Александър с еврейката Сара (Теодора), която приема християнското име на неговата сестра и бивша българска царица Теодора Басараб.

По време на управлението си е подложен на натиск да признае сюзеренитета (васален статут) на Кралство Унгария, но в крайна сметка през 1354 г. му е призната титлата от Лайош I Велики срещу правото на Римокатолическата църква да установи мисии в княжеството му, както и срещу привилегията на саксонските търговци от Брашов (сасите) да продават руда във Влашко, без да плащат вносни мита. През 1355 г. Никола Александър и унгарския крал постигат окончателно помирение като влашкия воевода отстъпва на Унгария Турну Северин.

Две дъщери на Никола са в династични брачни съюзи южно от Дунава. Анна Басараб е омъжена за цар Иван Срацимир във Видин и е майка на последния български цар Константин II Асен, както и на баниса и кралица Доротея Българска на Кралство Босна. Анна Анка Басараб е омъжена за сестриния му племенник (по линия на търновския цар Иван Александър) - цар Стефан Урош.

Библиография

  • Vorlage:Икона Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Ed. ALL Educațional, București, 2003.
  • Vorlage:Икона Daniel Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, Revue Roumaine d’Histoire XXV, no. 4, 1986

Griechisch

Ο Νικολάε Αλεξάντρου (Nicolae Alexandru) ήταν πρίγκηπας της Βλαχίας από το 1352 έως και τον Νοέμβριο του 1364. Ήταν γιος του Βασάραβα Α΄ και της Ντοάμνα Μαργαρίτας.

Στην αρχή συγκυβέρνησε μαζί με τον πατέρα του Βασάραβα. Το 1359 ίδρυσε την μητρόπολη της Βλαχίας ενώ αντιμετώπισε τις πιέσεις του Ουγγρικού βασιλείου για να γίνει υποτελής του. Έδωσε επίσης προνόμια στους Σάξονες εμπόρους, επιτρέποντάς τους να περνούν από το πριγκιπάτο χωρίς πληρωμή φόρων. Πέθανε στις 16 Νοεμβρίου 1364

Βιβλιογραφία

  1. Neagu Djuvara, Iarăşi despre Negru Vodă şi "Descălecătoare", Magazin Istoric, nr. 8 / 2000
  2. Daniel Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, Revue Roumaine d’Histoire XXV, no. 4, 1986, pp. 287-300

Russisch

Николае I Александру (Vorlage:Lang-ro) (ум. 16 ноября 1364) — второй воевода Валахии из династии Басарабов (1351/1352-1364), сын и преемник первого валашского воеводы Басараба I Основателя. До наследования отцу был удельным воеводой Олтении с 1342 г.

Биография

Николае Александру еще с 1343 г. был соправителем своего отца. В 1351/1352 г. после смерти Басараба Основателя Николае Александру стал вторым правителем Валашского княжества. Николае Александру установил союзнические отношения с Византийской империей, Сербским и Болгарским царствами. Николае Александру после продолжительной войны с Венгрией принес формальную вассальную присягу на верность венгерской короне, фактически оставаясь полностью независимым правителем.

В правление Николае Александру Мунтянская (Валашская) православная церковь в мае 1359 г. перешла в подчинение Константинопольскому патриархату. Николае Александру получил от патриарха статус автократа, а в Валахии было учреждено архиепископство.

Семья

Николае Александру был трижды женат. От первого брака с Марией Лакфю имел трех сыновей и дочь:

  • Владислав I (Воевода Влайку) (правил в 1364—1377),
  • Раду I (правил в 1377—1383),
  • Воислав (ум. 1366),
  • Елизавета.

Вторично женился на католичке Кларе из Дубока, от брака с которой имел двух дочерей: Анна, ставшая женой видинского царя Ивана Срацимира, и Анка, вышедшая замуж за царя Сербии Стефана Уроша V. В третий раз женился на Маргит Дабкай, от брака с которой детей не оставил.

Литература

  • Иоан-Аурел Поп, Иоан Болован «История Румынии», издательство «ВЕСЬ МИР», Москва, 2005 г.
  • Казаку, Матей Дракула / Пер. с фр. В.И. Удовиченко. — М.: Этерна, 2011. — 320 с. ISBN 978-5-480-00195-7

Категория:Правители Валахии

Englisch

Nicholas Alexander (Vorlage:Lang-ro) was a Prince of Wallachia between 1352 and November 1364, after having been associate ruler to his father Basarab I.

In the year 1359, he founded the Eastern Orthodox Metropolis of Ungro-Wallachia.

After initially resisting pressures to become the Kingdom of Hungary's vassal, he yielded to King Louis I in 1354, and recognized the right of the Roman Catholic Church to establish missions in his principality, as well as the privilege of Saxon traders from Brașov to transit Wallachia without paying duties. In 1355, Nicolae Alexandru and the King of Hungary reached an agreement in return for Severin.

Nicholas Alexander was married twice. His second wife was Clara Dobokai, a Catholic noblewoman from Hungary.<ref>Vorlage:Cite book</ref>

His daughter, Anna of Wallachia, married Tsar Ivan Stratsimir of Bulgaria and became mother of Tsar Constantine II of Bulgaria and Queen Dorothea of Bosnia. Another daughter Anka married Emperor Stefan Uroš V of Serbia.

Footnotes

Vorlage:Reflist

Bibliography

  • Vorlage:Ro icon Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Ed. ALL Educațional, București, 2003.
  • Vorlage:Ro icon Daniel Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, Revue Roumaine d’Histoire XXV, no. 4, 1986.

Category:1364 deaths Category:Rulers of Wallachia Category:Year of birth unknown Category:House of Basarab